După cum se menţiona într-un articol anterior, după abdicarea lui Carol al II-lea din data de 6 septembrie 1940, pe tronul României urcă Mihai I, fiul acestuia. La fel ca predecesorii săi, nici Mihai nu va beneficia de o domnie prea liniştită, problemele de politică internă fiind cele care îl vor afecta pe suveran.
În momentul abdicării lui Carol, Mihai avea doar 19 ani, motiv pentru care Antonescu se gândea la abolirea monarhiei ca cea mai bună soluţie pentru bunul mers al ţării. Convins, însă, de Maniu şi de Constantin Brătianu, viitorul mareşal a decis să îl numească rege pe Mihai, acesta semnând la urcarea pe tron din 6 septembrie un decret prin care Antonescu primea puteri depline în funcţia de conducător al ţării.
Astfel, pe 15 septembrie, Antonescu formează un guvern de coaliţie cu Garda de Fier, prerogativele noului rege fiind drastic limitate. De altfel, până în 1944, Mihai va fi rege doar în acte, puterea fiind deţinută de Antonescu. Suveranul avea doar dreptul de a numi primul-ministru, tot el fiind şi conducătorul armatei. Despre modul în care Mihai a preluat puterea de la mareşalul Antonescu am scris aici şi, din cauza spaţiului limitat de care dispun, nu voi repeta.
Începând cu 23 august 1944, regele Mihai devine conducător al României cu puteri depline, prima sa decizie importantă fiind întoarcerea armelor împotriva nemţilor, aliaţii de până atunci ai ţării noastre din timpul celui de-al doilea război mondial. „Germanii nu au acceptat să plece şi atacat capitala cu unităţile antiaeriene de la Ploieşti, a trebuit să întoarcem armele împotriva foştilor noştri aliaţi. Lucru dureros pentru armată, dar, la ordinul regelui, executat fără ezitare. Şi de-acum a început un război către apus, în care am pierdut alte câteva sute de mii de oameni, dar am recucerit Transilvania. Am intrat în Ungaria, am ajuns până în Cehoslovacia. Am fost deci aliaţii sovieticilor şi ai occidentalilor, fără să ni se recunoască însă statutul de cobeligeranţi, ceea ce ne-ar fi dat anumite drepturi în faza negocierilor de pace. În acelaşi timp, eram ocupaţi de imensa armată sovietică, care a crezut că poate face la noi ce voia. A început o nouă eră a istoriei noastre: prin faptul că am pierdut războiul în faţa sovieticilor, eram de-acum siliţi — cu toate promisiunile aliaţilor că ne vor apăra — să adoptăm un regim impus de Moscova.”[1]
Pe 6 martie 1945, regele Mihai este silit să numească un nou guvern, primul-ministru impus de ruşi fiind Petru Groza, un burghez transilvănean, simpatizant al comuniştilor. Suveranul pierde din nou puterea, de data aceasta în favoarea guvernului impus de sovietici.
În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, suveranul este convocat la Bucureşti de către Petru Groza, întâlnirea urmând să aibă loc la Palatul Elisabeta. Aici, clădirea era înconjurată de soldaţi ai Diviziei Tudor Vladimirescu, unitate fidelă în totalitate comuniştilor. Groza şi Gheorghiu-Dej îl aşteptau pe rege, motivul convocării acestuia fiind cererea de a-şi depune demisia. Neputându-şi chema trupele ce îi erau loiale şi fiind ameninţat cu o armă, după cum el însuşi afirma, regele Mihai I îşi depune demisia din funcţia de rege al României. Comuniştii aveau să anunţe în aceeaşi zi renunţarea la regimul monarhic şi instaurarea unei „Republici Populare”.
În ianuarie 1948, fostul rege a fost forţat să părăsească ţara, fiind urmat, o săptămână mai târziu, de Elisabeta şi Ileana, fiicele sale. Aceştia se stabilesc iniţial în Anglia, apoi în Elveţia. În luna iunie a aceluiaşi an, Mihai se căsătoreşte cu prinţesa Ana de Bourbon. După două tentative eşuate de revenire în ţară, ambele fiind stopate de conducerea din acel moment, abia în 1997 i se acordă dreptul de a vizita ţara, fiindu-i restaurată cetăţenia.
Astăzi, regele şi familia sa locuiesc fie în Elveţia, fie în România, la Săvârşin sau la Palatul Elisabeta. Deşi nu se mai află la conducerea efectivă a ţării de mai bine de şase decenii, fostul monarh şi Casa Regală beneficiază de încredere în rândul marii majorităţi a românilor, ei fiind alături de popor în continuare. Cel mai recent exemplu îl constituiedeclaraţia prin care Casa Regală se arată împotriva unei eventuale exploatări cu cianuri la Roşia Montană.
Ca o concluzie a celor patru articole în care am făcut referire la regii pe care i-a avut ţara noastră, se poate pe bună dreptate afirma că perioada în care România a fost un stat suveran a fost una stabilă în cea mai mare parte. Regii din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen au fost alături de popor, uneori luptând chiar împotriva ţării lor de origine, Germania. De asemenea, deşi erau protestanţi, au sprijinit mereu Biserica Ortodoxă şi pe cea Romano-Catolică, Bisericile majoritare ale ţării ca număr de credincioşi.
Mulţi români văd ca unică soluţie de redresare a ţării revenirea la monarhie, actualul mod de guvernare dovedindu-se de foarte multe ori ca fiind unul instabil, în care partidele majoritare jonglează cu puterea oferită de voturile cetăţenilor. Probabil voinţa publică, exprimată în ultima vreme tot mai vocal prin proteste de stradă va fi cea care va decide încotro va merge ţara noastră.
[1]Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor, p. 121
Ileana si Elisabeta nu erau fiicele lui (Mihai putând avea cel mult un baiat, pe Dieter Stanzeleit), ci erau matusile lui, cunoscute ca Matusile rosii.