Pagini de istorie: Ion Antonescu – erou sau criminal?

Distribuie!

de Emilian Voaideș

Ion Antonescu, unul din cei mai controversaţi oameni politici din istoria ţării noastre, a fost conducătorul statului între anii 1940-1944, fiind executat doi ani mai târziu la vârsta de 63 de ani.

Generalul intră în atenţia publică în anul 1934, când dezvăluie o deturnare de fonduri destinate apărării naţionale, acţiunea sa aducându-l în dizgraţia lui Carol al II-lea şi a camarilei sale. Acest „război rece” creşte în intensitate în 1940, când regelui i se reproşează cedarea cu mare uşurinţă a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în dauna Uniunii Sovietice. Antonescu se oferă să „salveze ce mai este cu putinţă de salvat, din coroană, din ordine şi din graniţe, cerându-i suveranului să nu mai asculte de forţele oculte, << care ne-au adus unde ne găsim>>. Drept răspuns, Carol al II-lea a decis internarea generalului Ion Antonescu la mănăstirea Bistriţa (judeţul Vâlcea).[1]

După dictatul de la Viena, regele va trebui să apeleze la general, acesta bucurându-se de încrederea armatei şi a partidelor politice, încredere de care suveranul începea să nu mai beneficieze. Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, informat în legătură cu decizia regelui, se va întâlni cu Antonescu la Ploieşti, unde cei doi vor plănui detronarea lui Carol şi alcătuirea unui guvern de „uniune naţională”.

În zilele de 2-4 septembrie 1940, Antonescu poartă tratative cu Maniu, Horia Sima şi I. C. Brătianu, „în vederea constituirii unui cabinet de uniune naţională. În fapt, liderii naţional-ţărănişti şi naţional-liberali nu doreau să-şi asume răspunderea conducerii ţării, urmând să-l determine pe generalul Ion Antonescu să preia sarcina de a redresa situaţia. La 3 septembrie, legionarii au întreprins o serie de atacuri armate împotriva autorităţilor de stat, a unor unităţi militare, soldate cu morţi şi răniţi. La 4 septembrie, generalul Ion Antonescu a fost însărcinat de Carol al II-lea cu constituirea unui nou guvern.[2] În aceeaşi seară, i se cere regelui de către general să îi fie acordate puteri depline în stat, pe 5 septembrie Ion Antonescu devenind liderul de facto al ţării, deşi a doua zi, regele Mihai devenea urmaşul la tron al lui Carol. Regele era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţii, numea primul ministru şi avea drept de amnistie şi graţiere.”

La 9 zile după acest eveniment, se formează un nou guvern alcătuit din antonescieni şi legionari, România fiind proclamată stat naţional-legionar. Astfel, se instaurează un nou regim în România, cei 4 ani în care Antonescu a fost la putere nefiind lipsiţi de evenimente. Pentru început, statul nostru formează o alianţă cu Germania, motivul invocat fiind instruirea armatei, prilejul fiind de fapt perfect pentru nemţi spre a-şi pregăti războiul împotriva ruşilor. După câteva luni de la venirea la putere, Antonescu are unele conflicte cu legionarii, cei din urmă creând o poliţie politică paralelă, dezlănţuindu-se împotriva evreilor şi confiscându-le averile. În ianuarie 1941, izbucneşte un conflict între legionari şi armată, legionarii fiind înfrânţi şi încheindu-şi guvernarea.

Antonescu  se arată, de asemenea, intolerant faţă de evrei, el susţinând că aceştia au fost favorabili ocupaţiei sovietice din Basarabia şi Bucovina de Nord. Astfel, toată populaţia evreiască din acele două zone este deportată dincolo de Nistru. Acestora li se adaugă şi un număr de ţigani, totalul persoanelor deportate fiind estimat la 150.000. Cu toate acestea, în anii următori mareşalul se arată favorabil evreilor, contribuţia sa fiind decisivă la salvarea unor evrei din Occident sau Transilvania de nord. Un rol deosebit de important a fost jucat de Ion Antonescu în eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, fapt menţionat într-un articol anterior.

În anul 1944, regele Mihai, „sprijinindu-se pe un Bloc Naţional Democratic de curând constituit, procedează în după-amiaza lui 23 august, la un fel de lovitură de palat. Antonescu refuzând să încheie un armistiţiu cu sovieticii, regele l-a demis din funcţia de prim-ministru şi l-a arestat, a ordonat armatei să înceteze lupta împotriva ruşilor şi a cerut germanilor să părăsească ţara.”[3] Aceştia refuză să plece, armata română întorcând armele împotriva foştilor aliaţi, fapt ce ne va aduce pierderi de sute de mii de oameni, dar recucerirea Transilvaniei.

Revenind însă la mareşalul Ion Antonescu, cel ce face subiectul acestui articol, acesta a fost arestat în timpul unei întrevederi cu regele, fiind dus într-o cameră blindată. Regele purcede la numirea imediată a unui nou guvern, anunţând la radio decizia de a se alia cu Uniunea Sovietică, până atunci adversarii României în război. Cu acest prilej, se declanşează o confuzie totală. Armata Roşie, nefiind informată în legătură cu decizia luată de rege, continuă să lupte împotriva românilor, dezarmând şi capturând 600 de ofiţeri, 6000 de subofiţeri şi peste150.000 de soldaţi. Practic, din cele două părţi beligerante, s-a creat o a treia reprezentată de armata ţării noastre.

În cele din urmă, România semnează Armistiţiul cu Naţiunile Unite, reuşind apoi să elibereze ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare, apoi participând la eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei. Fostul conducător al ţării, Ion Antonescu, este condamnat la moarte şi executat în data de 1 iunie 1946, fiind împuşcat la închisoarea Jilava.

Ion Antonescu, liderul României timp de aproape patru ani, poate fi tras la răspundere pentru o mulţime de lucruri, dar naţionalismul nu cred că îi poate fi contestat de către nicio autoritate, fie ea morală, juridică sau de orice alt fel. De altfel, istoricii care i-au analizat viaţa se împart în două tabere, unii susţinând că mareşalul a fost un criminal, iar alţii înălţându-l pe un piedestal de erou.

Închei printr-un fragment din ultima scrisoare adresată de Antonescu soţiei sale: „Nimeni din această Ţară nu a servit poporul cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum l-am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu mă atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.”


[1]Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2005), Ed. Fundaţiei, Bucureşti, 2005,  p. 86

[2]Idem, p. 87

[3] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 121

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*