The Wednesday Music Spotlight: Back in the World of Adventures

Distribuie!

de Bogdan Minuţ

Că tot s-a terminat de-a binelea vacanţa pentru toată lumea (elevi, studenţi, etc.), momentul pare a fi ideal pentru a vă ura un „welcome back to the world of adventures”. Însă nu eu voi fi cel care să rostesc aceste cuvinte, ci fantastica trupă suedeză The Flower Kings. Săptămâna aceasta, în spotlight, mi-am propus să vă vorbesc despre fenomenalul lor debut discografic din 1995, albumul al cărui nume l-aţi văzut deja în titlul acestui articol.

I-am descoperit pe cei de la The Flower Kings nu cu foarte mult timp în urmă şi prima mea reacţie la citirea numelui a fost „serios?” – gândindu-mă probabil că voi avea să ascult nişte hipioţi rătăciţi ce probabil au găsit o maşină a timpului care să-i transporte din `60 până în `95. Şi nu m-am înşelat, cel puţin nu în totalitate – deoarece din câte am înţeles din umila mea capacitate de apreciere critică a versurilor – încă din prima piesă (intitulată previzibil World of Adventures) versurile spun cam aşa: „We’re children of the Woodstock nation, lost in peace and contemplation”. Probabil că nu mai trebuie să menţionez ce a fost Woodstock – dar e îndeajuns să spun că a fost cam cel mai mare concert – dacă nu ca „mărime” ci ca „impact” – iar naţiunea Woodstock este cea care era în floarea vârstei prin anii `60-`70. Pe lângă chitări şi vocile – cele două – şi restul instrumentelor „normale”, te pot lua prin surprindere ritmurile chiar dansabile şi fluierele ce aduc aminte de folclorul irlandez – unul dintre cele mai frumoase ale lumii. Însă asta nu este tot, riff-urile variază de la metal la rock, jazz şi chiar chase music (variaţii cromatice, repetitive, pe un ritm alert, asociate des cu scene de urmărire în filme şi/sau videoclipuri). Surpriza cea mai plăcută, pentru mine, a fost descoperirea celor două voci care alternează de-a lungul întregii lor discografii.

Cea de-a doua melodie a albumului este de fapt compusă din două părţi inegale – partea modernistă – Atomic Prince – un instrumental cu foarte multe influenţe celtice combinate cu efecte moderne şi îndrăzneţe şi partea clasicistă – Kaleidoscope – tot  un instrumental, de data aceasta pe două chitări clasice. Multe părţi din melodie seamănă mai degrabă cu rock-ul ambiental – un lucru uşor de observat când realizaţi că melodia deja a trecut pe plan secund, faţă de meditaţia liberă în care v-a introdus.

Go West Judas este o melodie aproape-tipică de metal progresiv (deşi multe influenţe din King Crimson-ul timpuriu se pot observa în această piesă) . Mesajul piesei (deoarce, din titlul, e clar că are sau vrea să aibă un mesaj) este – cel puţin din ce am înţeles eu – că lumea occidentală (vestică) ar avea nevoie de un Iuda – în sensul simbolic, al răului necesar pentru a face posibilă existenţa binelui, o idee despre care s-a vorbit şi se va mai vorbi încă mult timp.

Train to Nowhere este o încercare – extrem de reuşită – de baladă rock. Cu un mesaj ce promovează învăţarea din greşelile trecutului, prin promovarea efectelor negative şi cunoştiinţelor pe care ar trebui să le moştenim prin educaţie pentru a putea evita aceleaşi greşeli – „tell the world about the crime and let it never happen, ever again”.

În Oblivion Road, o melodie, din nou, ambientală şi care încurajează meditaţia liberă, avem de-a face cu foarte multe reminiscenţe ale influenţelor ce au modelat această formaţie minunată (am menţionat deja King Crimson, dar regăsim şi nişte Pink Floyd dacă ascultăm foarte atent). Să nu înţelegeţi că trupa aceasta este doar o salată de fructe/influenţe, mi se pare foarte bună tocmai pentru că aduce lucruri noi şi experimentează. Însă critici pot fi aduse şi lor. Sunt multe pasaje ultra-complicate ce reduc din frumuseţea melodică a albumului, asemănătoare celor de la Dream Theater, care excelează în ultra-complicat.  Theme for a Hero este exact ce credeţi – tema unui erou; eu aş vedea-o pe coloana sonoră a unui film, probabil chiar asta aveau în minte şi muzicienii când au pus numele. Temple of the Snakes, din nou un track ambiental, iniţial, nici nu am realizat că este o melodie de sine stătătoare – din cauza faptului că nu are decât un minut şi jumătate.

My Cosmic Lover este o melodie ce seamănă foarte mult cu Genesis în perioada pop. Este pop-funk, cu o chitară ce ocupă obsesiv – şi obsedant – fundalul sonor. După o trecere ambientală prin minunăţiile din The Wonder Wheel, ne întâlnim cu un mare puzzle (The Big Puzzle) de cuvinte, melodicitate, saxofon şi ritmuri ce amintesc de Mike Oldfield şi ale sale Tubular Bells – totul întins frumos pe o masă mare de treisprezece minute şi ceva – aproape simetric cu prima piesă a albumui.

Mi-ar plăcea foarte mult să vă mai reţin, însă nu pot să îmi permit aroganţa de a crede că tot ceea ce am eu de spus este cumva interesant. Sper doar că v-am trezit interesul pentru o nouă muzică interesantă şi că veţi mai asculta mai multe albume ale acestor muzicieni suedezi foarte, foarte talentaţi.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*