Al doilea rege al României din dinastia de Hohenzollern Sigmaringen, regele Ferdinand I a fost nepotul de frate al lui Carol I și conducătorul Principatelor Române timp de 48 de ani. În urma îndelungatei domnii a unchiului său, Ferdinand trebuia să menţină ţara la standardul impus de acesta, creşterea economică de care Româniaa a beneficiat fiind una fără precedent în istoria sa.
După cum menţionam şi în articolul anterior, Ferdinand I urcă pe tron în anul 1914, după moartea unchiului său. Astfel, el este numit domn al Principatelor Române pe 10 octombrie 1914, în acel moment fiind în vârstă de 49 de ani.
Cred că e mai potrivit să încep cu o scurtă caracterizare a noului monarh, de I. Gorun: „Personalitatea mitificată a regelui Ferdinand nu este mai puţin aparte decît a lui Carol I. Este însă altfel, pornind de la datele psihologice reale, ca şi din necesitatea reliefării profilului distinct al noului fondator. Olimpianismului lui Carol, Ferdinand îi opune bunătatea şi umanitatea, apropierea de oameni, ceea ce 1-a ajutat să audă şi să înţeleagă glasul profund al ţării, aspiraţia spre idealul naţional şi spre justiţia socială. Carol este un zeu, Ferdinand un sfânt. Întregirea hotarelor şi restaurarea ţării noastre scumpe în matca ei firească s-a făcut sub oblăduirea regelui cu chip şi mîini de sfînt: Ferdinand cel Loial…”[1]
Dacă am discutat despre personalitatea regelui, cred că ar fi potrivit să menţionăm câte ceva şi în legătură cu regina Maria, soţia acestuia. Ea este descrisă de Neagu Djuvara ca fiind o „femeie cu mult cap politic şi foarte energică.” De asemenea, se arată plină de compasiune, dar şi curajoasă, când, în timpul războiului, îngrijeşte bolnavii fără a-şi lua măsuri de precauţie şi este mereu alături de soldaţi, încurajându-i prin vorbe pline de blândeţe şi bunătate. Pentru ca Ferdinand să poată fi un bun rege, avea cu siguranţă nevoie de o asemenea regină în spatele său.
Din primii ani de domnie, monarhul dovedeşte un devotament ieşit din comun faţă de poporul său, luând în 1916 decizia ca România să intre în răboi alături de Antanta, luptând deci împotriva Germaniei, ţara sa natală. Lucrurile nu aveau să decurgă tocmai favorabil pentru ţara noastră, deoarece Puterile Centrale aveau să ocupe o bună parte a ţării, iar Ferdinand şi guvernul au fost nevoiţi să se retragă la Iaşi.
Rusia semnează un tratat de pace cu Puterile Centrale, lăsând practic România să lupte singură în est împotriva acestora. Cu toate acestea, regele rămâne fidel Antantei, situaţia devenind favorabilă ţării noastre în anul 1918. Situaţia războiului se întoarce împotriva Puterilor Centrale şi Ferdinand pătrunde învingător în Bucureşti în fruntea armatei, fiind aclamat de mulţimea entuziastă.
Evenimentul cel mai de seamă din timpul domniei lui Ferdinand este realizarea Marii Uniri de la 1918, unire realizată într-un context politic favorabil ţării noastre. „A existat în acel moment istoric o împrejurare extraordinară, anume că de-o parte, din cauza revoluţiei bolşevice, Basarabia a putut mai întâi să se desprindă de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Ţării de la Chişinău să voteze, la 27 martie 1918, unirea cu România; de cealaltă parte, după prăbuşirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana să voteze pe 18 noiembrie unirea cu România. Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru cu trei zile în urmă. Astfel, în chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit şi spre apus.”[2]
În urma noului statut al ţării noastre, se ia decizia ca Ferdinand să fie încoronat ca rege al României Mari la data de 15 octombrie 1922, în catedrala de la Alba Iulia.
Deşi era iubit şi stimat de popor, regale avea să sufere de pe urma faptelor lui Carol al II-lea, prinţul moştenitor, care nu ducea o viaţă tocmai onestă. Acesta s-a căsătorit clandestin la Odessa cu Ioana Lambrino, căsătoria fiind, în cele din urmă anulată de Tribunalul Ilfov. În 1921 Carol se căsătoreşte din nou, de această dată cu Elena, fiica regelui Constantin I al Greciei, ea urmând a fi mama lui Mihai, viitorul rege al României. La scurt timp, însă, şi Elena este părăsită, Carol plecând la Paris cu amanta sa, Elena Lupescu, lăsându-şi atât soţia, cât şi fiul de izbelişte. În aceste condiţii, Ferdinand îl dezmoşteneşte, desemnându-l pe Mihai ca moştenitor la tron.
Ferdinand se stinge din viaţă pe 20 iulie 1927, de cancer intestinal, fiind urmat la domnie de Mihai, sub o regenţă de trei persoane. După moartea lui Ferdinand se încheie un alt capitol din istoria ţării noastre, domnia acestuia fiind dominată de evenimente cruciale din istoria ţăriin oastre, în prim-plan fiind înfăptuirea Marii Uniri de la 1918.
Devotat ţării şi poporului, un bun familist, dar şi un lider tenace al armatei, Ferdinand a menţinut ridicată ştacheta impusă de unchiul său, Carol, rămânând în memoria românilor ca „întregitorul ţării”.
Sursa foto: Wikimedia.org
