Pagini de istorie: Carol al II-lea – între dragoste și datorie

Distribuie!

de Bogdan Preda

După 1918, România a continuat să fie un stat cu regim monarhic-constituţional. În sistemul politic al ţării regele ocupa un loc central. Potrivit legii fundamentale din 1923: „Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor” (art. 77).

Regele României era, după 1914, Ferdinand I, care a adus o contribuţie importantă la realizarea Marii Uniri şi la dezvoltarea ţării întregite. Urmaşul sau direct la tron a fost primul său fiu, Carol, născut pe 15 octombrie 1893.

Plecat pe front în timpul primului război mondial, Carol ignoră responsabilitatea de prinți moștenitor și se căsătoreşte cu Ioana Maria Valentina Lambrino, fiica unui general român la Odessa. Acest mariaj este anulat, mai târziu, în 1919 de către tribunalul Ilfov. Cei doi continuă, totuși, să se întâlnească, din aventura lor rezultând un fiu ilegitim, Mircea Gregor Carol Lambrino.

Mai târziu, pe 10 martie 1921, Carol avea să se căsătorească la Bucureşti cu prințesa Elena a Greciei și Danemarcei, în urma mariajului născându-se un băiat. Familia română era încântată că succesiunea la tron fusese asigurată prin naşterea unui băiat şi s-a luat hotărârea să fie botezat Mihai, după numele celui mai mare erou din istoria României.

Cu toate acestea, din cauza aventurilor sale cu Elena Lupescu, mariajul prinţului se destramă cu rapiditate, iar în 1925 Carol hotărăşte să părăsească ţara, renunţând, astfel, la tron. Fuga lui Carol a produs un şoc cât se poate de neplăcut întregii ţări, întrucât, fiind prinţ moştenitor, îşi renegase patria, sfidând, atât autoritatea Casei Regale, cât şi respectul pe care i-l purta poporul, iar ca bărbat, se purtase urât cu soţia şi copilul său.

Pe 4 ianuarie 1926, Parlamentul îl desemnează moştenitor pe micul principe Mihai, de numai cinci ani, care va fi asistat de un consiliu de regent până în momentul în care acesta urma să împlinească vârsta majoratului. Prin renunţarea tron, Carol devine un simplu cetăţean cu numele Carol Caraiman. Între anii 1925-1930, locuieşte în Franţa, alături de Elena Lupescu, cea pentru care a nutrit o pasiune mistuitoare.

Mai târziu, în 1930, pe baza crizei economice, numele lui Carol Caraiman se aude din ce în ce mai mult pe buzele liderilor politici aflaţi la putere. Nu a durează mult şi acesta revine în ţară. Ungherele Palatului regal nu erau acum mai luminate pentru că se întorsese autoexilatul; erau mai sumbre şi mai ameninţătoare.

În noaptea de 6 spre 7 iunie 1930, Palatul Cotroceni avea un zumzet de viespar, un dute-vino continuu. Carol cheamă la el diverşi prieteni sau susţinători, alţii veneau nechemaţi. O luptă acerba se purta între beligeranţi: carlişti şi anticarlişti. Pro, pentru că îmbrăţişaseră ideea reîntoarcerii în ţară a lui Carol; contra, pentru că nu acceptau venirea în orice condiţii.

Printre aceştia din urmă se afla şi Iuliu Maniu, care s-a grăbit să răspundă dorinţei lui Carol de a-i face o vizită la Cotroceni, prilej cu care să poarte o primă discuţie. Tot acest pelerinaj al celor mai importanţi oameni politici ai vremii la Cotroceni pentru a-l vedea pe prinţul exilat nu a făcut altceva decât să îl recunoască, neoficial, pe acesta drept rege al României. Practic, acesta este cu adevărat momentul în care Carol îşi recapătă statutul.

Mai târziu, parlamentul decide anularea legilor care îl eliminau de la succesiune şi este proclamat în unanimitate Rege. Pentru a fi numit rege. Carol îi promite lui Maniu că se va desparţi de Elena Lupescu, lucru care nu se va întâmpla. La scurt timp dup ce îşi intra în atribuţiuni, Carol îl numeşte pe fiul său, Mihai, drept Mare Voievod de Alba Iulia, iar pe mama sa, Regina Maria o va trimite în exil.

Obiectivul central al acţiunii lui Carol al II-lea a fost creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat.

În dimineaţa zilei de 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea 1-a primit în audienţă pe Octavian Goga. La sfârşitul audienţei, regele a subliniat necesitatea unui guvern de uniune naţională. În acea noapte s-a constituit un nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea, din care făceau parte, ca miniştri secretari de stat, şase foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştri (Arthur Văitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae lorga, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gh. Mironescu). Dintre prim-miniştrii care erau în viaţă, luliu Maniu şi Octavian Goga au refuzat să accepte demnitatea oferită de Carol al II- lea, iar Barbu Stirbey nu a fost solicitat de rege.

Astfel, în urma acestor evenimente, el impune, la 27 februarie 1938, o nouă Constituţie prin care prerogativele suveranului erau mult sporite. O lună mai târziu, Carol avea să ia hotărârea de a trece în ilegalitate orice partid sau organizaţie politică, asigurându-şi astfel întreaga putere în stat.

Regimul său de autoritate monarhică a durat până pe 6 septembrie 1940, când a fost nevoit să abdice. În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, suveranul părăseşte România, însoţit de Elena Lupescu. Se stabileşte în Portugalia la Estoril, la Villa Mar del Sol, unde se stinge din viaţă pe 3 aprilie 1953.

Locul său va fi luat de Mihai, care va conduce până în momentul în care comuniştii îl vor sili să abdice în 1947.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*