Adina Chitu este deținătoarea blogului La buticul cu filme și cărți, un blog înființat cu ceva ani în urmă. În prezent scrie la revista Lectura și revista Arte și Meserii, despre ce-i face cel mai mult plăcere: filmul.
1. Ești o revelație pentru cei rătăciți prin meleagurile filmului și un ghid bun de urmat când suntem la răscruce de idei, atât pentru cinefilii de rând, cât și pentru cei avizați. Îmi amintesc de La buticul cu filme și cărți, cum era el la început, acum vreo 3 ani, și acum fiind aici, e de remarcat o ascensiune minunată, atât pentru calitatea articolelor cât și pentru actualitatea lor – ce să mai vorbim de cititorii fideli. Cum crezi că s-a întâmplat asta?
În primul rând, îți mulțumesc pentru frumoasa introducere, sper să fiu un soi de ghid(ușenie) bun(ă) de urmat. Îmbunătățirea a venit ca urmare a unui sacrificiu de bun augur: am tăiat din uscăturile lingvistice și am redus, pe cât posibil, aglomerarea sintactică – asta și pentru a face ceva mai vizibile ideile și structura articolelor. Apoi, de un an de zile (cred) încerc să scriu despre tot ce e nou și bun, să critic ce îmi pare a fi aberant – am mers pe actualitate, însă păstrând stilul de dinainte. E foarte important să scrii despre ce-i nou în cinema, e redundant să spun că asta aduce cititori fideli. Însă trebuie să îți creezi, evident, și o anumită notă de autor. Nota de autor a Buticului stă, probabil, într-un anumit limbaj cu care îmi îmbrac părerile și observațiile cinefile.
2. De ce critică de film? E realitatea pentru cei ce nu fac față ficțiunii?
Critica de film servește filmul, despre care spune ceva, indiferent de punctul de vedere pe care îl etalează, bineînțeles, atâta timp cât opinările sunt desprinse din logică, din realitatea filmului și formate pe un background cât de cât cinefil. Critica de film e o necesitate, e anticamera cinema-ului. Realitatea și ficțiunea în corpul unui film sunt surori, sunt elementele egale ale aceluiași domeniu; realitatea și ficțiunea realității noastre, în schimb, sunt complet diferite una de cealaltă, iar filmul e, poate, visul pe care îl visează conștient realitatea – lucrăm constant la uzina de vise, ca să îl parafrazez pe Eliade. Cea de-a doua întrebare necesită poziționarea într-un debate filosofic în care mă feresc să intru, deoarece, pe parcursul dezbaterii acestui subiect, visul sau ficțiunea și realitatea vor fi cam greu de separat.
3. Spunea Goethe: „O privire în cărți și două-n viață”. Îndrăznesc să adaptez și să spun: „o privire în film și două-n viață“. Crezi în aplicabilitatea citatului?
Bineînțeles că sursa primară a oricărui film este viața, nu neapărat realitatea (componentă a vieții) așa cum m-ai întrebat anterior. Se spune adesea că viața bate filmul; auzim în jurul nostru povești de viață care, de multe ori, ne întrec imaginația. Viața conține mult mai mult material decât poate cuprinde cinematografia și, deși putem vorbi, cu riscurile de rigoare, despre o moleșire a ideilor în materie de cinema, așa cum la nivel macro se vorbește despre moartea istoriei, constat cum cinematograful de consum se îndreaptă către un imaginar ultrafuturist, dar unde valorile morale sunt cele universal valabile, dihotomia bine-rău e menținută, viața e acolo, în subrațul celui mai aberant SF. Deci da, viața trebuie exploatată mai mult, trebuie privită mai atent pentru a o transpune mai apoi în film – de multe ori nu se transpune pe ecran viața ci o copie a unei realități închipuite, dacă e să ne uităm la comediile ușurele venite de la Hollywood sau la alte blockbustere.
4. Știu că faci și un master în Reclamă și publicitate. Cum se împacă lumea publicității cu cea a filmului? E timp de amândouă? Sau una o promovează pe cealaltă?
Există festivaluri destinate publicității la care participă reclame ce pot ușor concura cu scurt-metraje foarte bune. Publicitatea ne vinde un produs, un serviciu, un brand; filmul ne vinde o poveste, o idee. Intenția și rezultatul celor două se măsoară uneori în același sistem numeric. Sigur că publicitatea și critica de film promovează filmul, dar filmul e, până la urmă, rezultatul unui proces foarte amplu. Noi, privitorii, avem avantajul și norocul de intra în contact doar cu produsul finit; dacă am vedea toți scripeții, tot mecanismul din spate, atunci nu am mai avea senzația că am văzut un film. La fel și în cazul produselor promovate de publicitate – dacă am lua contact cu tot procesul de producție probabil că nu am mai cumpăra acel produs.
5. În adolescență ce făceai, ce gândeai?
În adolescență mă gândeam ceva mai mult la mersul lumii, citeam mai mult, mă învărteam prea mult într-o paradigmă existențialistă care nu era tocmai potrivită vârstei, acum aproape că am senzația unui regres și a unei liniști binevenite, nu sunt tocmai un Benjamin Button, dar înaintarea în vârsta are ceva liniștitor de spus; la fel și dragostea.
6. În general, se consideră că avem obligația morală de a privi în față realitatea în care trăim. Consideri și tu asta, raportând asta la lumea filmului.?
Nici măcar cel mai fidel documentar nu poate fi luat drept o oglindă a realității. Odată ce a început montajul imaginilor a început și instalarea ficționalității. Nu trebuie să elogiem realitatea, să o ridicăm pe soclu; filmul nu are această obligație, el s-a născut ca o alternativă a realității chiar și atunci când se raportează numai la ea. Chiar și filmele românești care își iau drept subiect realitatea comunistă sunt studii de caz, așa cum e și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; ele nu redau neapărat o realitate, ci o sugerează, ceea ce mi se pare suficient pentru orice operă ficțională.
7. Se cizelează privitul unui film? Sau se vede cu toate simțurile?
Fiecare spectator decide distanța la care se poziționează în raport cu filmul, acea distanță îi conferă fie confort, fie trăire veridică, fie trăire suprasaturată sau opacitate. Eu una mă uit foarte mult la imagine și montaj, mă interesează mai multe aspect. Desigur, nu disec povestea folosind parametri logici, o iau ca atare și mi-o internalizez. Filmul e un compus sinestezic, deci, în principiu, ar trebui urmărit cu toate simțurile. Însă sunt filme care mizează numai pe un anumit aspect și dacă acel film știe cum să manipuleze numai simțul potrivit al spectatorului, atunci și-a atins țelul.
8. Îți amintești primul articol, din La buticul cu filme și cărți?
Da, era un articol despre un film mai puțin vehiculat, The air I breathe, era un articol mai personal, mai stângaci, mai informal, încărcat de multe analogii, dar a fost ok, am pășit stângaci cu dreptul.
Ai aici articolul 😀 http://cinefillebookeeper.blogspot.ro/2009/07/air-i-breathe-povesti-intercalate.html
9 .Cum lucrează un critic de film? Are anumite tabieturi în momentul în care evaluează un film?
Nu știu cum fac alții, eu nu sunt un critic de film, nu unul acreditat, sunt probabil un ghid, cum spuneați la început. În general, mă raportez și la background-ul regizorului – nu îmi place să compar filme aparținând unor regizori diferiți, e aproape imposibil, poți face cel mult analogii și referințe, însă cea mai la îndemână unitate de măsură este filmografia regizorului. Apoi mă uit la imagine, la montaj, la cât spațiu s-a acordat personajelor, la acuratețea mesajului, la structura replicilor, la sentimentul cu care plec din sala de cinema. Ceea ce iese, mai apoi, din taste e o filtrare a ceea ce am văzut și simțit pus într-un format lingvistic menit să redea cam aceeași stare pe care am avut-o atunci când am urmărit filmul în cauză.
Interviu realizat de Manuela Dospina
