După dealuri încearcă să împace două lumi, cea a Alinei si a Voichiței, însă orice efort se transformă în ciocnirea violentă a celor două.
O reîntâlnire fulgeratoare între tinere explodează într-un început ex abrupto care nu lasă loc de previzibil câtuși de puțin. Tensiunea se ridică din zgomotele de fond exagerate și liniștea tulburătoare a celor două fete. Trecutul lor te lasă să pendulezi între câte ipoteze vrei, dar niciodată nu îți este dezvăluit, deoarece acesta este doar un detaliu minor în haosul sentimentelor care clocotesc în ele.
O avem, pe deoparte, pe Alina scăldată în mările occidentului, iar pe de altă parte, pe Voichița, devenită maică, îndoctrinată până în măduva oaselor de „tati”, părintele de la mânăstire.
Este evidentă existența unui atașament bolnăvicios din partea Alinei, cu toate că ea este cea mai rațională persoană prezentă în film, care nu reușește să se integreze în lumea Voichiței. Dorința de a o resuscita pe prietena sa din starea de îndoctrinare cumplită și de a deveni din nou ceea ce au fost odata îi declanșează Alinei o schizofrenie sufletească și o puternică contrazicere în sentimente. Toată ambiguitatea din interiorul ei iese la suprafață printr-un comportament deviant pe care maicile cred ca îl pot vindeca prin ritualuri bisericești.
Mi se pare impresionant cum pe fața Voichiței poți citi permanent durerea, cum poți simți din glasul ei supus și plâns incertitudinea bunătății lui Dumnezeu și toate acestea izbucnesc în tine sub forma unei revolte. Ea este copia miniaturală si fragilă a Părintelui, care recită deranjant de des cuvinte despre căință și iertare.
Filmul lui Mungiu este despre neputința de a trăi în singurătate, despre căutarea disperată de a ne agăța de singurul lucru pe care îl iubim si care ne validează, despre paradoxul religiei, despre ironia lui Dumnezeu și despre absurdul lumii în care trăim.
Din fericire, filmul acesta nu a fost făcut ca să citească oricine despre el înainte de a fi vizionat, pentru că este un film cu o mare încărcătură simbolică, tulburător și autentic, deopotrivă, care te absoarbe în el și te obligă să-l experimentezi cu toate simțurile.
Finalul este unul deschis, însă pentru noi, spectatorii, rămâne închis pentru că suntem atât de marcați și de convinși de tot ce s-a întâmplat pe tot parcursul său încât nimic din ceea ce urmează nu mai contează.
Diana-Luciana Barbu
Sursa foto: wikimedia.org
Cum spunea un prieten, ce văzuse un titlu de recenzie, “zbor deasupra unui cuib de maici”
Medicul psihiatru incerca sa-i exorcizeze demonii cu Zyprexa, parintele si maicile cu moliftele Sf. Vasile. Din contradictiile astea doua mi-am dat seama ca un nevinovat trebuie sa piara.
Interesat ca la sfarsit, atunci cand militienii vin sa-l salte pe staret, Voichita devine foarte lucida in declaratii, ii desconspira mecanic pe ceilalti.
Buna recenzia. Face cinste filmului.
O recenzie reusita. Felicitari!