de Ciprian Radu
Zilele trecute, pentru un proiect individual, m-am trezit pus faţă în faţă cu o listă a celor mai bune filme din istoria cinematografiei. Nimic neobişnuit până aici, din moment ce astfel de liste se regăsesc în 5 din 6 reviste, 11 din 10 discuţii la bar sau 7 din 8 pagini de net.
De la bun început trebuie menţionat că nu sunt un mare pasionat al filmelor. Tind să cred că îmi pot petrece 2-3 ore din viaţă într-un mod mult mai constructiv decât stând pe un scaun şi urmărind nişte milionari prefăcându-se că sunt altcineva.
Dar având în vedere că proiectul era unul destul de important, am zis că trebuie să perseverez. Aşa că după ce mi-am notat „Top-ul 10” din lista respectivă de filme, am făcut o plimbare până la magazinul de DVD-uri şi le-am cumpărat pe toate.
Când i-am spus titlurile vânzătorului, acesta mi-a aruncat o privire pe care cred că am mai întâlnit-o pe când aveam cinci ani. Adică atunci când eram ferm convins că pot sări de pe acoperiş cu două pungi de plastic pe post de paraşute.
„Dar aceste filme sunt vechi!” mi-a spus vânzătorul. „Aha! Da! Dar, mai important, le aveţi în stoc?” am replicat eu.
Spre uşurarea mea, a răspuns că da şi nu a mai continuat cu remarci fără sens. Am achitat DVD-urile şi, odată ajuns acasă, l-am încercat pe primul, Lawrence of Arabia. Un film despre care auzisem mai demult şi care chiar îmi fusese recomandat.
După primele 20 de minute adormisem. Când m-am trezit, nu mi-a venit să cred! Cămila nu ajunsese încă în cealaltă parte a deşertului. Puţin nedumerit, am încercat să găsesc explicaţii pe un site de specialitate – dar nimic încurajator. Într-adevăr, povestea se rezuma la traversarea unui deşert pe o camilă. Timp de 220 de minute!
L-am abandonat pe Peter O’Toole undeva între o dună de nisip şi o altă dună de nisip. Următorul film de pe listă avea un titlu ceva mai încurajator: Rocky.
Am rezistat în jur de 30 de minute bolboroselilor lui Sylvester Stallone, dar apoi am fost mai interesat de zborul muştei din cameră. Totuşi, măcar nu mai adormisem.
Deja temător – credeam că toate cele 10 filme cumpărate aveau să continue în acelaşi ton –, am hotărât să încerc un film recent: mult lăudatul Sherlock Holmes al lui Guy Ritchie. Cu un început promiţător, chiar credeam că găsisem, finalmente, un film inteligibil. Nu a fost să fie!
Nu ştiu dacă aţi încercat să coborâţi vreodată cu bicicleta de pe un munte în timp ce citiţi o carte. Eu am încercat, se poate, dar e extrem de greu. A trebuit să trec printr-o experienţă similară, urmărindu-l pe Robert Downey Jr. jucând rolul detectivului. Replicile erau spuse cu aşa o viteză încât, pe la jumătatea filmului, a trebuit să mă uit la ceas să văd dacă trecuseră 10 minute – trecuse mai bine de o oră!
Nu cred că mai trebuie menţionat – am renunţat la planurile de a termina proiectul legat de filme!
Îmi dau seama că aceste producții sunt îndrăgite de pasionaţi. Şi pot să respect asta. Dar chiar nu se poate realiza un echilibru între cele două tipuri de filme – lungi şi plictisitoare, alerte şi grăbite?
Am văzut prin 2001 Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring şi mi-a plăcut. Da, era lung. Şi da, personajele erau cam ţepene, dar măcar scenaristul şi-a amintit să adauge o poveste (chiar dacă era doar o adaptare a poveştii lui Tolkien).
Înţeleg că americanii preferă genul filmelor de acţiune – sigur, le-a plăcut Trainspotting, dar probabil le-ar fi placut mult mai mult dacă întreaga Scoţie sărea în aer.
Astfel, trebuie să concluzionez că, cel puţin în ultimii ani, nu au mai ieşit filme adevărate, filme care să te relaxeze, pe care să le poţi povesti prietenilor şi din care chiar ai putea trage o învăţătură. Cu excepţia notabilă a Ron Howard şi al său Rush.
La câte miliarde de dolari se învârt în jurul filmelor la Hollywood s-ar zice că producătorii au înţeles că un film trebuie, în primul rând, să fie un instrument al relaxării. Dar nu!
Producătorii de seriale au înţeles asta foarte bine – din această cauză toată lumea e înnebunită după incesturile şi violenţa din Game of Thrones…
Sursa foto: wikimedia.org
