The Weekend MacGuffin: Singur în oraşul ireal, plin de cărţi

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

Războiul. Mondial, continental sau civil, nu e important. Nici cine participă, nu e important. Urmările sale în schimb, ele sunt cele care contează, cele care sunt dovada de netăgăduit a ororii („the horror...the horror”, după cum spune colonelul Kurtz în Apocalypse Now) ce defineşte această încrâncenare de forţe. Dar să nu ne aventurăm prea mult pe tărâmul acestui cenuşiu subiect, de o realitate mult prea zdrobitoare pentru a fi concepută, ci să rămânem în graniţele Artei inspirate de război şi de aftermath-ul său.

Voi încerca să creez un peisaj care să ofere tot ceea ce înseamnă războiul, ca plan artistic: lupta sa violentă, distrugerile în masă, liniştea care se lasă după bătălie şi apariţia Omului, fiinţa confuză care încearcă să iasă din carapacea întunericului, ignorând liniştea covârşitoare din jurul său. Primul stimul pe care vi-l propun este unul muzical, mai precis fenomenalul ritm din melodia celor de la Metallica, One. Aceştia reuşesc să dezvolte intrumental un adevărat război de sunete, începând cu zgomotul elicelor unui elicopter urmat de o fantă lină în care Omul descoperă că aproape toate simţurile sale sunt nule, şi că tot ceea ce i-a mai rămas sunt amintirile tulburătoare, un coşmar perpetuu care îl torturează încet şi metodic. Războiul l-a transformat într-o fiinţă mutilată atât fizic, cât şi spiritual, care are o dorinţă naivă de a fi trezit din ceea ce el crede a fi un coşmar, pentru a sucomba în dorinţa de a fi eliberat din adevăratul coşmar, cel al realităţii. Deodată, într-un flashback muzical, ni se oferă auzului o mostră terifiantă de front: tobele lui Lars, adevărate mitraliere şi tunuri cu obuze devastatoare, chitara lui Kirk, explozivă, mimând rafalele torenţiale de gloanţe şi corpurile golite de viaţă căzând la pământ iar vocea lui James este vocea celui prins în acest clench, din care nu poate evada, acest purgatoriu, care dinamitat de minele de teren, devine iad. Iar apoi, ca o cortină sumbră, întunericul.

Întunericul naşte monştri. Cei care au supravieţuit ororii războiului, se confruntă acum cu teroarea urmărilor sale. T.S. Eliot reuşeşte cel mai bine să surprindă acest lucru în celebrul său poem, The Waste Land, în special în prima secvenţă, intitulată The Burial of the Dead. Încă din motto se poate observa dimensiunea apocaliptică a acestui cataclism artificial, prin simbolistica Sybillei (cea care beneficia de nemurire, fără a rămâne însă veşnic tânără), care atârnă într-o cuşcă, şi care la întrebarea: „Ce îţi doreşti cel mai mult?” ea răspunde laconic: „Vreau să mor!”. Imaginea cea mai grăitoare a cortinei trase după confruntarea virulentă este însă, cea a Oraşului Ireal. Este peisajul perfect al wasteland-ului, născut din „ceaţa întunecată a dimineţii de iarnă”, a cărui anotimp de primăvară, cu efect regenerator, nu mai vine şi nici nu îşi mai are rostul. Imaginea spectrelor de pe Podul Londrei, tăcute şi sumbre, care merg aidoma unor morţi-vii într-un şir demn de cel al Judecăţii Finale, cu „suspine întretăiate şi rare”, este cea care zugrăveşte cel mai bine teroarea realităţii care rupe barierele temporale şi se cuibăreşte în sânul tuturor supravieţuitorilor ororii.

Focalizarea, atât asupra acestor bariere temporale distruse, cât şi asupra omului simplu, banal, care asistă neputincios la oroarea din jurul său, este realizată extrem de meticulos într-un episod din serialul anilor ’60, The Twilight Zone, Time enough at last. Personajul principal al acestui episod, un funcţionăraş la o bancă, pasionat de literatură, este martorul unui eveniment devastator, ale cărui origini sunt necunoscute, căruia îi supravieţuieşte, doar pentru a descoperi că e singurul care reuşeşte acest lucru. Singura sa consolare este timpul, timpul de a face tot ceea ce nu putea când era angrenat în viaţa sa pre-apocalips. Având în sfârşit timp să citească, îşi dedică întreaga sa energie şi speranţă în orânduirea cărţilor pe care le găseşte în acel univers distrus, un iad cu o bibliotecă. Fiind singura persoană rămasă în această bibliotecă post-apocaliptică, întreaga sa fiinţă devine mobilul central al peisajului, şi brusc banalitatea sa este singurul lucru care mai ţine în viaţă această lume destabilizată. Într-un final, este la rândul lui distrus de calamitatea care nu îi poate permite existenţa şi îl pedepseşte furându-i, şi lui, simţurile.

Observând aceste recurenţe în muzică, literatură şi film, putem concluziona că omul se va raporta în permanenţă la mediul său, asemenea unui pântece matern, în care este claustrat, dar care îi oferă de asemenea şi cele necesare existenţei lui. Fiind lipsit brusc de cordonul ombilical cu care se obişnuise, el devine asemenea nou-născutului: confuz şi lipsit de orice simţ care ar putea să îl ajute să defineasă întunericul din care tocmai a fost expulzat.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva