S-a făcut “mare” Generaţia ’90? – Partea a II-a

Distribuie!

de Andra Ionescu

M-am trezit în 2005 la cel mai bun liceu din oraş pe profiul mate-info. Din greşeală sau obligată de tatăl meu. Nu am fost în stare să mă revolt, iar asta a fost o lecţie extrem de importantă: Niciodată viaţa nu te lasă să fii pasiv. Nu eşti capabil să iei decizii pentru tine? Întotdeauna se găsesc oameni în jurul tău care să ştie mai bine ce ţi se potriveşte.

Nu ştiu cât de bine sau cât de rău a fost, dar din nou am avut şansa de a trece printr-un nou şir de schimbări. Profesorilor fie nu înţelegeau că noi suntem nişte adolescenţi care în curând vor deveni oameni mari, fie se prefăceau că nu văd acest lucru pentru a-şi simplifica existenţa. Toţi ne puneau întrebări din feliuţa lor de tort pe care o învăţaseră cu mult sârg. Nimeni nu ne oferea răspunsuri la întrebări precum:

–          Ce ne aşteaptă după liceu?

–          Ce opţiuni avem şi cum să ne pregătim pentru ele?

–          Ce înseamnă o carieră şi ce legătură are liceul cu ea?

Însă am reuşit ceva imporant: Să legăm acel ceva între noi, colegii, care să ne ajute să vedem dincolo de zidurile liceului. Astfel încât în clasa a XII a, ajunsesem să ne documentăm împreună despre oportunităţi profesionale, universităţi sau facultăţi care să se muleze pentru cerinţele noastre. Eram deja o echipă bine închegată şi ne interesa soarta celorlaţi din grup. Iar asta mi s-a părut o realizare esenţială a perioadei adolescenţei generaţiei ’90. Părinţii nu puteau sau nu voiau sa înţeleagă noutăţile pieţei muncii din noua etapă capitalistă, însă micuţa armată de tineri reuşea să le doboare orizontul mult prea îngust.

Nu eram mulţi…Dar eram suficienţi ca să schimbăm ceva în mediul actual.

Excesul de zel, informarea redundantă sau nu, ne-a condus către marile centre universitare. Dintr-un orăşel de provincie ne-am răspândit în: Bucureşti, Cluj, Sibiu, Timişoara sau Craiova. Una dintre prietenele mele din liceu mi-a scris pe dedicaţia de pe albumul de final: “Stai liniştită, ăsta a fost doar începutul…de la 1 octombrie începe viaţa.” Iar 1 octombrie 2009 mi-a demonstrat că a avut dreptate.

Profesorii din facultate erau interesaţi doar de materiile predate de ei şi habar nu aveau de ce se petrecea dincolo de porţile universităţii. Însă ceva era complet diferit. Nu ţi se mai permitea să faci totul singur, ba mai mult de atât, încă din prima săptămână de facultate concepţia egoismului acut a fost strivită. Ni s-a spus că tot semestrul vom fi nevoiţi să lucrăm toate proiectele în echipă şi că trebuie să ne alegem bine coechipierii. Ce mi-a atras atenţia atunci? Un profesor ne-a zis că: Aşa e în viaţă, nu poţi să munceşti de unul singur că nu ajungi nicăieri. Echipa e cea mai importantă.”

Însă după tot timpul scurs şi după toate schimbările prin care am trecut, întrebarea, în mod surprinzător şi-a modificat foarte puţin înţelesul: “Ce vei face după ce termini cu studiile?”. Aceeaşi privire goală, aceeaşi senzaţie de necunoscut, acelaşi sentiment străin. Singura diferenţă este că acum, după 24 de ani timpul care curge îl simţi cum goneşte printre firicelele de sânge pline de entuziasm. E pentru prima oară când eşti conştient că viaţa deja a început. E pentru prima dată când te întrebi dacă ai ratat startul sau dacă e cazul să găseşti o rută ocolitoare care să te ducă la un final fericit.

Am 24 de ani şi am făcut deja toate greşelile la care te aştepţi.

Am crezut că sunt stăpâna lumii, dar mi-am stăpânit cu întârziere propria viaţă.

Am fost convinsă că nimeni nu ştie mai bine decât mine ce am de făcut, dar a fost doar un gând. Pentru că nu am acţionat atunci când a trebuit.

I-am acuzat pe alţii că au fost egoişti şi că încurajau această atitudine. Dar nu am făcut nimic ca să schimb ceva. Ba mai mult decât atât, am acceptat cu greu schimbarea.

Am sperat că nu va trebui niciodată să dau un răspuns serios la întrebarea: Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Sunt un om mare acum. Nu am făcut nimic din ce se aşteptau ceilalţi. Nu sunt doctoriţă, nu lucrez la stat şi nici profesoară nu m-a tentat să mă fac. Sunt exact ce au visat în ’90 cei care şi-au vărsat sângele în Piata Universităţii. Tânăra care vrea sa-şi creeze propria lume într-un birou din fosta Casa Scânteii. Alături de alţi tineri ai generaţiei ’90.

Iar noi, mogâldeteţele ce se năşteau atunci când alţii mureau pe baricade pentru a ne oferi nouă acest viitor, vrem să le mulţumim lor, sincer şi din toată inima. Pentru că ei au crezut într-o schimbare. Iar noi am început s-o finalizăm.

Ce vrem să ne facem când o să fim mari? E simplu….Cât mai mari şi cât mai buni!

Taguri

Arhiva