de Andra Ionescu
M-am născut în aprilie ’90 la Rm. Vâlcea. Ca şi în cazul tuturor celor de vârsta mea a trebuit să trec de marea întrebare: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Răspunsul s-a lăsat puţin aşteptat, pentru că am preferat să mă uit în jur pentru a vedea opţiunile. Care erau?
Părinţii colegilor de grădiniţă lucrau, în general, la Oltchim sau la undeva “la stat”. Ceea ce pentru un copil era destul de ambiguu. Ok, la Oltchim oamenii se jucau cu chimicalele şi scoteau nişte produse care ulterior puteau fi vândute. Însă la stat, ce se întâmpla? Pur şi simplu, nu puteam sa înţeleg ce trebuie să studiez, ce meserie o să am şi ce trebuie să ştiu foarte bine ca să mă aflu printre oamenii aceştia.
Sfaturile primite în jurul meu nu mă ajutau foarte mult. Bunicii mă voiau doctoriţă, părinţii cred că îşi doreau să fiu la stat sau la bancă, iar vecinii credeau că unei fete îi stă bine ca profesoară. Prin urmare, consilierea profesională nu prea a existat în viaţa mea din frageda copilărie. Aşa că mi-am spus: “Hai că o să văd eu….Învăţ de toate şi pe la 18 ani poate îmi dau seama de la sine.”
Prin problema asta cred că au trecut majoritatea persoanelor ce fac parte din generaţia ’90. Am fost crescuţi de nişte părinţi cu intenţii bune, dar opinii uşor comuniste despre viaţă. Undeva în sufletul lor, Ceauşescu încă era un pic prezent şi putea oricând să-şi facă apariţia. Nimeni nu ne-a dat aripi, nimeni nu ne-a povestit că există şi altceva dincolo de o profesie la stat, dar cel mai important….nimeni nu ne-a spus secretul: Nu există om bun la toate şi nu există toate pentru un singur om.
Anii au trecut, iar noi fetele am preferat să spunem de ruşine: “O să mă fac doctoriţă de copii ca să ajut lumea.” De ce de ruşine? Pentru că nu ştiam alt răspuns, iar adulţii oricum aşteptau să audă fix acest lucru de la noi. Tranziţia dintre copilăria un pic ignorantă la adolescenţa digitalizată s-a produs foarte interesant, iar schimbările au creat o prăpastie între Generaţia Y şi Generaţia Baby Boomers a părinţilor noştri.
Învăţătoarea ne predase intens egoismul. Nu am auzit niciodată termenul “lucru în echipă” sau “ajută-l pe colegul care nu ştie”. La ordinea zilei exista ideologia: Totul pentru mine şi nimic pentru alţii. Ne făceam temele singuri, nu ne consultam niciodată între noi, iar competiţia era acerbă chiar şi când mergeam la câte o olimpiadă. Era promovată în mod repetat ideea: „Nu face schimb de cunoştinţe cu un alt coleg pentru că ţi le fură.” De parcă viaţa era trăită în mod solitar…
Ce s-a întâmplat o dată cu accesul liber la internet? Proaspeţii adolescenţi ai generaţiei mele începuseră brusc să comunice. Şi nu numai despre dragoste trupească şi sufletească. Începuseră timid să colaboreze, să se sfătuiască şi să găsească soluţii pentru probleme comune. Se făceau trocuri de genul: „Uite îţi trimit pe mess tema la română, aştept de la tine rezolvările la fizică.” În continuare la şcoală, nu aveam proiecte în echipă, însă în mod tacit, adolescenţii au înţeles că joacă pe acelaşi front, iar “duşmanul” vieţii poate fi învins numai împreună.
Atunci s-a reluat marea discuţie: „Dar noi ce-o să ne facem?” Şi astfel au apărut primele variante competitive şi adaptate pentru situaţia anilor 2000 în România. Am început să realizăm că părinţii noştri n-o duc extraordinar la stat şi că domenii precum: IT, vânzări, marketing, publicitate, financiar capătă amploare. Nu ştiam cum o să ajungem acolo, dar am realizat că un liceu bun pe un profil în concordanţă cu cererea de pe piaţă ne poate oferi propulsia de care aveam atât de multă nevoie.
