Quasimodo, un model personal de frumusețe umană

Distribuie!

de Alex Szollo

Frumusețea a fost întotdeauna una dintre calitățile cele mai căutate de ființa umană. De-a lungul istoriei, i-am închinat ode, picturi, sculpturi, am făcut concursuri având-o în prim plan. Ne-am purtat cu ea ca și cu o zeiță, pe altarul căreia am vrut să aducem ofrande mai multe și mai frumoase de fiecare dată. Fascinația noastră universală pentru frumusețe, mereu vie, mereu actuală, mereu prezentă în sinele fiecăruia dintre noi, ne-a făcut să credem că o cunoaștem la un nivel cât se poate de profund.

Se întâmplă, însă, uneori, să apară ceva sau cineva, un ideal, o operă sau un personaj care să schimbe tot ce știm despre frumusețe din temelii. Ca fiecare om, am și eu un model în acest sens.

Modelul meu, dragi cititori, nu are nicio treabă cu perfecțiunea fizică pe care mulți dintre semenii noștri încep s-o perceapă din ce în ce mai puternic ca fiind frumusețe, și în numele căreia o parte destul de însemnată din tineretul zilelor noastre se transformă în hibrizi de carne și plastic în fiecare zi, cu o grămadă de timp și de bani ducându-se pe schimbări care-ajung până la urmă să nu îi (sau „le”) mai mulțumească deloc.

Cine e, așadar, modelul meu de frumusețe umană?

Ei bine, s-a „născut” în 1831, din condeiul măiestru al colosului literaturii universale Victor Hugo, ca personaj în fresca medievală ce poartă titlul Notre-Dame de Paris. E vorba de clopotarul Quasimodo.

De ce văd în acest personaj grotesc din punct de vedere fizic un model de frumusețe umană? E o întrebare pe care și-o pot pune mulți, o întrebare care-a făcut parte dintr-un colț al sufletului meu încă de când am văzut una dintre numeroasele ecranizări ale acestei capodopere (varianta pentru televiziune din 1997, cu Salma Hayek în rolul țigăncii Esmeralda, Richard Harris în rolul lui Frollo, arhidiaconul mânat de pofte trupești și ură și Mandy Patinkin în rolul lui Quasimodo, celebrul Cocoșat de la Notre-Dame).

Privit strict fizic, Quasimodo e o sumbră adunătură de defecte trupești. E cocoșat, chior, șchiop, surd, stângaci în mișcări și greoi în vorbire. În societatea medievală superstițioasă pe care romanul lui Hugo o creionează atât de abil, unul singur dintre toate-aceste defecte era suficient pentru ca un om să fie văzut drept creatură a Diavolului. Așadar, vă dați cu toții seama cam cum era văzut bietul clopotar, chiar și dac-ați auzit de el doar din rândurile-astea. Crescut fiind de un slujitor al Bisericii cu o grămadă de demoni personali, Quasimodo are o perspectivă foarte limitată asupra lumii. O cunoaște doar ca pe un loc văzut de la distanță, în care știe clar că nu are ce căuta. În momentul în care dorința nestăvilită a arhidiaconului Claude Frollo îl pune în situația de-a o răpi pe Esmeralda, Cocoșatul este aruncat în vâltoarea unei lumi pline de prejudecăți, pentru care diformitatea fizică reprezintă prilejul perfect de-a marginaliza, umili și desconsidera pe cineva. Fascinația medievală pentru cruzime și violență a mulțimilor crește cu atât mai mult cu cât Quasimodo este, în ochii tuturor, outsider-ul perfect, blamat pentru tot ce merge prost în viețile distinșilor gură-cască prezenți la biciuirea și umilirea lui. Când setea-și spune cuvântul și Quasimodo începe să strige după o gură de apă,  iar Esmeralda, țiganca pe care fusese acuzat că încercase s-o atace, e singura care vrea să audă acest strigăt și vine cu gura salvatoare de apă, Cocoșatul îi rămâne recunoscător pe viață. Ecranizarea de care vă spuneam, deși nu atât de fidelă romanului lui Hugo, și realizată ca orice film de televiziune, fără un buget astronomic, are o scenă care mi-a rămas întipărită adânc în minte de la prima vedere (cred că aveam vreo 10-11 ani când am văzut prima oară la TV filmul). Imediat după cele 50 de lovituri de bici primite ca pedeapsă,  Quasimodo se îndreaptă cu mersu-i șchiopătat spre catedrală, unde, ajuns fiind lângă altar, în fața celui ce-l crescuse, îi spune acestuia, cu răsuflarea tăiată de gâfâieli de oboseală și durere: „Ea...ea mi-a dat...apă!”, după care izbucnește într-un plâns sfâșietor. Ei bine, după mine, tocmai asta îl face pe Quasimodo un model de frumusețe umană, în ciuda hidoșeniei fizice care șochează și dezgustă pe oricine care s-a obișnuit cu trupuri alcătuite desăvârșit. Acel strop de apă e demn, în ochii lui, de recunoștință și afecțiune. Nu întâmplător se crează legătura între el și Esmeralda, țiganii fiind persecutați drept vrăjitori în acele vremuri. Doi oameni ce trăiesc înăuntrul și în același timp în afara societății vremurilor lor găsesc un punct comun în destinele lor de proscriși sociali, un punct comun stropit cu o gură de apă dată unui om acuzat esențialmente de vina de-a fi diferit. Pentru cei cărora nu le surâde lecturarea unui roman de secol XIX despre o catedrală gotică și destinele ce gravitează în jurul ei, recomand cu căldură musicalul franco-canadian Notre-Dame de Paris (cronica aici http://gen90.net/notre-dame-de-paris-emotie-dramatism-splendoare/). Garou este cel mai reușit Quasimodo din câți mi-a fost dat să văd într-o adaptare a acestui roman, durerea și blândețea îngemănându-se în glasul răgușit și gesturile stângace.

Așadar, de ce mi-e drag Cocoșatul de la Notre-Dame? Dintr-un subiectivism asumat, ar fi răspunsul scurt. Un răspuns un pic mai elaborat ar fi că mi-e drag datorită contrastului dintre aparență și esență, dintre trup și suflet. Datorită faptului că e cu mult mai mult decât se așteaptă de la el. Datorită faptului că am avut onoarea de-a-l avea drept mentor în ceea ce privește adevărata frumusețe umană, aceea izvorâtă din recunoștința și afecțiunea pură, autentică, aidoma celei a unui copil. Clopotarul diform de la Notre-Dame m-a apropiat, în toată hidoșenia-i trupească, de partea frumoasă a sufletului omenesc, și tocmai de-asta, în semn de recunoștință pentru el, dar și pentru toți cei despre care am onoarea de-a spune că îmi sunt guri de apă vie prin prietenia lor, fie aceste rânduri un clopot cu dangăt de sărbătoare și mulțumire!

 Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*