Notre-Dame de Paris – emoție, dramatism, splendoare

Distribuie!

de Alex Szollo

Când eram în școala generală, aveam o vorbă legată de franceză. Fiind întrebat ce-am cu limba lui Moliere, spuneam mereu că-i „limba sclifosiților”. Nici acum nu mi-s prea dragi tendințele naționaliste ale unora dintre francezi, însă am un mare respect pentru romanul lui Victor Hugo, Notre-Dame de Paris.

Să încep să vă descriu cartea asta? Nu cred că ar avea rost, căci m-aș întinde și nu mi-ar mai rămâne loc să vorbesc despre ceea ce am venit să vă vorbesc. Și anume despre o adaptare a sus-numitei opere, un musical de excepție.

Ideea e a italienilor, dar mi se pare că versiunea franceză este cea care face dreptate romanului meu hugolian de suflet. De ce? Ei bine, pentru că oricât de italian ar fi compozitorul muzicii, Ricardo Cocciante, povestea asta e prin excelență franțuzească și așa va rămâne.

Sincer, Notre-Dame de Paris este romanul meu favorit din întreaga literatură universală; are de toate: dragoste imposibilă, nuanțe istorice, tente filosofice, prin a sa profundă și dureroasă meditație pe tema damnării. Sunt extrem de pretențios când vine vorba de adaptări, și nu, niciun film american făcut după acest roman nu îi este fidel 100%.

Dar să revenim la al nostru musical. Având premiera pe 16 septembrie 1998, când subsemnatul împlinea 8 ani, la Palatul Congresului din Paris acest spectacol a intrat în Cartea Recordurilor drept musicalul cu cel mai de succes prim an din toate timpurile.

Cu o distribuție alcătuită din muzicieni franco-canadieni, Notre-Dame de Paris reia prin cântece povestea personajelor măiastru create de Hugo. Bruno Pelletier este Pierre Gringoire, poetul vagabond care servește drept naratorul acestei istorii tragice, pline de sentimente sfâșietoare și de o atmosferă ce dă fiori pe șira spinării și pune noduri în gât. Daniel Lavoie este rigid, tunător și acuzator în rolul preotului corupt, Claude Frollo, a cărui voce puternică și nazală duce cu gândul la prelații medievali ce-și înspăimântau enoriașii cu povești despre Diavol și damnare. Patrick Fiori flirtează, cu dulce glas de fante îndrăgostit, în rolul arcașului-șef Phoebus, cu Fleur-de-Lys, interpretată de jurata X-Factor din Franța, Julie Zenatti, și țiganca Esmeralda, jucată cu pasiune și gingășie de Helene Segara, cunoscută, printre altele, pentru colaborarea cu Andrea Bocelli pentru o versiune franco-italiană a piesei Vivo per lei.

Am lăsat la urmă steaua (din ochii mei) a spectacolului. E vorba de Pierre Garand, cunoscut sub numele de scenă Garou, căruia i-a fost dat rolul lui Quasimodo, clopotarul catedralei Notre-Dame, personajul meu favorit din literatura universală. Garou nu arată la fel de hidos pe cât este descris Quasimodo în paginile cărții lui Hugo, lipsindu-i, spre exemplu, negul hidos de pe chip, însă compensează pe deplin acest aspect prin limbajul trupului și voce. Ghebos, cu mersul șchiopătat, cu gura perpetuu căscată într-o mască a suferinței trupești și sufletești, cu părul roșu-aprins vâlvoi și glasul răgușit, spart și solemn ca un clopot spart care are totuși puterea de-a trezi inspirația divină, Cocoșatul lui Garou își urlă simțămintele într-un fel care se cere ascultat, făcând spectatorii părtași la tumultul sufletesc ce-l umple.

Melodia care-mi dă cei mai mulți fiori pe șira spinării este cea cu titlul Belle. Ea marchează momentul de după umilirea publică a lui Quasimodo pentru presupusul atac asupra țigăncii Esmeralda. Aceasta îi dă o gură de apă, motiv pentru care așa-numitul monstru începe să declame „Belle! Belle!”, întâi mirat, apoi parcă gata să izbucnească în plâns, pentru ca după această exclamație să se lanseze în cântec.

Este incredibil felul în care omul ăsta a reușit să intre în personajul pe care-l interpretează. În momentul în care cântă: „Quel...est celui qui lui jettera la premiere pierre... celui-la ne merite pas d’etre sur terre”, îmi înghit cu greu lacrimile, ca și pe finalul părții lui Quasimodo din melodie: „Oh, Lucifer, oh, laisse moi rien qu’une fois/glisser mes doigts dans les cheveux d’Esmeralda!”.

Frollo este apocaliptic, ca un Mare Inchizitor venit să anihileze o eretică frumoasă, tunând despre Diavol, Dumnezeu, pofte carnale și grădini ale iubirii, iar Phoebus îi cere logodnicei sale să-i dea voie să păcătuiască împreună cu Esmeralda înainte de-a o duce pe ea la altar, strecurând printre versurile cântate cu voce de adolescent pătimaș o aluzie la povestea biblică a soției lui Lot, preschimbată în stâlp de sare ca urmare a neascultării.

Momentul final, melodia Danse, mon Esmeralda, jelania lui Quasimodo pentru Esmeralda, spânzurată pentru crimă și vrăjitorie, demonstrează încă o dată cât de bine a fost ales Garou pentru rolul ăsta: strigătele puternice contrastează cu atingerile blânde, iar tragismul versurilor răscolește până și un suflet de piatră.

Deci, dacă vreți să vedeți cu alți ochi o poveste care poate din cauza limbajului de secol 19 sau a descrierilor mult prea elaborate ale arhitecturii vi s-ar putea părea suficient de încâlcită încât să nu vă facă plăcere citirea romanului, vedeți neapărat acest spectacol excepțional.

Vă las cu propria traducere a părții din Belle care mă emoționează cel mai profund, cea menționată mai sus:

Cel…ce primul arunca-va cu o piatră-n ea

Acela nu merită a-și trăi viața

O, Lucifer, tu voie dă-mi măcar odat’

Ca să mă joc cu-al Esmeraldei păr bogat!

Sursa foto: Facebook

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. November 22
    Reply

    Cel mai mult m-au emoționat “Les oiseaux qu’on met on cages”, “Florence”, “Lune” și “Vivre”. Capturează câte un aspect și ating destul de tare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*