de Raluca Fătu
Înainte să înceapă sărbătorile de iarnă și să intrăm în prima vacanță a acestui an universitar, în presă se scria despre nemulțumirile studenților Universității din București cu privire la condițiile în care sunt ținuți în timpul cursurilor. Profesorii se scuză și se învârt în jurul acuzațiilor cum că nu ar fi adevărate, că studenții sunt nemulțumiți fără o cauză verosimilă și că lucrurile stau bine în ceea ce privește sălile de curs, căldura din acestea și modul în care sunt tratați. Privind obiectiv, ca persoană care nu a participat o dată la cursurile acestei universități, ai putea crede că au dreptate cadrele didactice. Că studenții sunt încă niște copii mofturoși care nu știu altceva decât să se plângă continuu, să fie nemulțumiți și să instige la proteste aiurea, doar ca să se afle în treabă. Dar odată ce ești student și participi la cursurile marii Universități din București, îți schimbi părerea imediat. Nu e greu să îți dai seama că ideile pe care tu le aveai despre impunătoarea instituție de stat în care vrei să te formezi profesional, se spulberă încet, cu fiecare curs la care participi.
Am fost studentă a Facultății de Litere, iar acum urmez un master în același loc. Așa cum spuneam înainte, visele se năruie imediat ce calci pragul grandioasei clădiri din centrul Bucureștiului. Nu am multe cuvinte de laudă care să descrie toți acești ani în care am fost studentă. Dar pot să confirm plângerile și reclamațiile făcute de cei care vor să pună în lumină problemele și toate neregulile pe care le-au observat aici.
Am avut prilejul să cunosc în timpul programului de master câțiva profesori care m-au inspirat, m-au îndrumat și mi-au deschis ochii asupra unor aspecte literare și nu numai, iar pentru asta îi respect enorm. Dar pe lângă aceștia, proasta organizare a studenților și a cursurilor iese în față fără pic de îndoială. Cozile imense la care trebuie să stai pentru a te înscrie în fiecare vară în anul universitar, cozile interminabile de la secretariate și răspunsurile uneori fără noimă primite de la doamnele care ar trebui să te ajute, ori ele mai mult te dezorientează, te fac să îți pierzi răbdarea și cumpătul.
Marea problemă nu o reprezintă lipsa căldurii din săli. Nu! Stai ceva mai îmbrăcat în bancă și cu un fes tras pe cap, iar când simți că îți curge nasul, ghinion; știi că dacă îți scoți mâinile din buzunare începi să tremuri incontrolabil. Așa că respiri mai mult pe gură, oricum o să răcești. Nu te impacienta! Rezolvarea vine cu următoarea problemă.
Lipsa scaunelor și băncilor din acestea, cel puțin pentru bobocii care habar nu au ce îi așteaptă în continuare este soluția prin care te încălzești iarna. Pentru că stai lipit în timpul orelor de colegi fie că vrei, fie că nu. Țin minte că în anul I stăteam pe jos sau în picioare în fața profesorului pentru a lua notițe. Situația nu s-a schimbat nici în sesiune când, la unul dintre multele, numeroasele și infinitele examene pe care le dădeam într-un semestru, stăteam lipiți unul de altul într-un amfiteatru pentru că nu aveam loc toți în bănci, așa cum trebuia.
Și nici asta să nu fie problema, dar atunci când ajungi în anul III și te pregătești pentru lucrarea de licență, afli că o doamnă profesoară s-a hotărât să îți schimbe planurile pentru următorul an (ție și altor câțiva zeci de colegi) și nu vrea să îți acorde nota de trecere la examenul pe care l-ai susținut de atâtea ori, încât ai și uitat numărul restanțelor la care ai participat. Cursuri scrise nu ai – pentru că nu s-a predat și cerința clară lipsește: ați rămas doar tu și foaia pe care o umpli, dar se pare că nu conform pretențiilor doar de corector știute. Iar într-un final, răpus și lipsit de speranță, ajungi la secretariat cu cererea completată pentru semestrul de grație gata să o înmânezi doamnei secretare, afli că fața care se trezea la cearceaf când îți corecta lucrarea, s-a înseninat și ți-a zâmbit cu un 5. Emoții, palpitații și nimic mai mult.
Fiecare student care a trecut sau încă trece prin facultățile Universității din București are câte ceva de povestit. Până la urmă finalul este previzibil: termini facultatea, privești în urmă și aproape că lăcrimezi; nici de fericire, nici de tristețe. Pur și simplu nu îți vine să crezi că ai terminat!
Sursa foto: wikimedia.com
