de Alexandra Nadane
În mai puțin de două săptămâni vin alegerile europarlamentare, campania e în toi, discuții și dezbateri sunt multe, publicitate pe măsură. Publicitate plătită și bine făcută, dar limitată ca efect. Mulți oameni nu cred în alegeri și nu speră că ele vor aduce o schimbare, oricât de mică. În ultimele două săptămâni, am auzit multă lume înjurându-i pe oamenii politici și spunând că nu se mai poate face nimic bun în țara asta, că totul e compromis. La fiecare pas apare cineva care spune că nu mai există valori, că au dispărut modelele, că învățământul e la pământ, că nu are cine să conducă țara și că ținerii nu au nicio șansă și niciun viitor.
Nu mă grăbesc să-i contrazic întru totul, dar nu pot să nu constat că o astfel de dezamăgire nu ne ajută, ci ne paralizează energiile și blochează orice încercare de a face binele. Cu alte cuvinte, ne lovim cu stângul în dreptul înainte de a apuca să facem măcar un pas.
Astfel, fără să ne propunem, dar construind zilnic, ajungem să trăim într-o societate de plângăcioși, de oameni care se vaită că le cresc buruienile cât casa, dar nu pun mâna pe sapă să le taie. Vorbim adesea despre răul care ne înconjoară, fără să ne întrebăm, la fel de adesea, cum putem face binele. Mai grav, unii au ajuns să creadă că a face binele în zilele noastre e imposibil.
Cum am putea să facem binele? Între altele, alegându-ne un model, lăsându-ne ghidați de lumina reușitei lui.
Iată unul, care a trăit în vremuri mai grele decât cele de azi: Lucreția Jurj, din grupul lui Teodor Șușman, de luptători în munți împotriva regimului comunist. „Moţoaica”, așa cum îi spuneau celelalte femei, era o tânără țărancă din zona Huedinului, căsătorită cu un pădurar, Mihai Jurj. Acest pădurar îi ajuta pe cei din grupul Șușman, iar când și-a dat seama că urmează să fie și el arestat, a fugit în munți. Fără să stea nici in moment pe gânduri, Lucreția și-a urmat bărbatul. Mai bine de patru ani, l-a încurajat zi de zi. Într-un final, el a fost ucis, iar ea arestată.
Despre proces povestește: „Eu am avut întotdeauna putere. Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu. Degeaba te lași doborât de greutăți. Și la Tribunal, când m-o întrebat ce am de spus la ultimul cuvânt, le-am răspuns: «N-am nimic. Dacă l-ați omorât pe bărbată-meu puteți să mă condamnați și pe mine la moarte.» N-am cerut milă. Și în anchetă am luat mult asupra mea ca să-l ușurez pe bărbată-meu. Nu am știut că o murit.”
Evident, acestei femei nu i-a fost ușor.
Tăria ei a venit din iubire. Când iubești, cele mai grele lucruri îți aduc cea mai mare bucurie. Așa arată declarația ei de dragoste, peste timp:
„Io tot timpu’ am continuat să mă gândesc la Mihai. Am avut și o poză cu el când era militar, pe care am păstrat-o mult timp. […] După ’90 , am revenit la numele de Jurj, că pă mine așa mă cunoaște lumea. […] Tare mult mi-o plăcut să mă întorc la Jurj. Că Mihai o rămas tot timpu’ în sufletu’ meu. Oooo, Mihai, tare bun o fost, o fost un copil fără mamă… […]
Eram tare fericită când mergeam cu Mihai pă munte, pă la colibele unde erau moții cu vite și oi. Mai cântau fetele din bucium și io așa de fericită mă simțeam. Eram în al nouălea cer. […] Am fost tare apropiată și legată sufletește de Mihai. De aia l-am și urmat și nu am nici un sentiment de regret. Aș fi regretat dacă nu l-aș fi urmat. N-aș fi avut liniște dacă l-aș fi abandonat. Pentru că și el, săracu’, prin orice greutăți ar fi trecut, trebuia să mă vadă. De aia, atunci în ’50, o și zis șefu’ ocolului silvic către securiști «să fie cu ochii pă mine că mă iubește soțu’ și vine acasă». Cine știe unde l-o aruncat după ce o murit… Nu i-o pus nici lumânare, nici nimica. Io îi aprind câte o lumânare de câte ori mă duc la biserică. Așa că io îs liniștită că mi-am făcut datoria de soție adevărată. L-am urmat pă munte și mi-aș fi dat și viața pentru el….“
Din hățișul dezamăgirilor cotidiene nu putem ieși decât iubind necondiționat. Iubirea curată introduce pe om în altă dimensiune, dumnezeiască. Iubind, omul vede nevoia și se implică. Necondiționat, dar curat, ne iubește Dumnezeu. Până la urmă, El este modelul.
Acum 2000 de ani un slăbănog aștepta de 38 de ani pe cineva să-l ajute să coboare în scăldătoarea din Vitezda că să se vindece, dar nu era nimeni:
„Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla.” (Ioan 5, 1-15)
În imagine: Lucreția Jurj, sursă foto: http://despredemnitate.wordpress.com/2012/06/06/liga-femeilor-extraordinare/
[…] Citeşte restul articolului pe Gen90 […]