Sunt o persoană ciudățică. Mi-e greu să socializez cu oamenii la început. De fapt, abia în ultimul an și ceva am reușit să mă destind îndeajuns de mult încât să mă consider normală. That’s fucked up, right? Ținând cont că fac 22 de ani.
Cu toții cred că avem problema asta, cu încrederea în sine sau cu chestia aia numită curaj. Depinde de noi cât de mult o arătăm sau nu. Din păcate, eu nu am știut să o controlez și cred că nici acum nu reușesc. Nu pot să îmi iau aura de persoană încrezătoare și să îi păcălesc pe toți. Nu pot. Sunt prea transparentă.
Alții sunt mai norocoși. Îmbrăcă aura asta chiar și în oglindă. Nu știu dacă se lasă păcăliți sau chiar sunt încrezători. Poate că sunt, dar în anumite aspecte, cu toții suferim de neîncredere. Sună foarte clișeic, nu? Ar trebui că totul să sune mai personal de atât, nu?
Ar trebui să se întâmple multe lucruri. Însă, destule din ele nu se întâmplă. Destule din ele nu sunt lucrurile care vor să fie. Aura încrederii este îmbrăcată de mulți și majoritatea se lasă păcăliți de ei înșiși. Inițial, se trezesc într-o lume diferită de ei și observă că ceea ce pe ei îi definesc, pe alții îi scârbesc; ceea ce lor le place, altora le trezește greață; ceea ce ei iubesc este luat în batjocură. Momentul acela este definitoriu pentru fiecare. Foarte puțini acceptă ceea ce simt și ceea ce sunt. Însă, după acea fază inițială în care realizăm diferențele dintre noi și ceilalți, urmează o etapă lungă și anevoioasă.
Etapă în care te lupți cu ține însuți. Etapa asta este chinuitoare și deloc productivă. Nu crești în niciun fel, deși, logic ar fi ca pe parcursul acestei lupte identitatea ta să câștige. Sau nu? Instinctul nostru de autoapărare nu se extinde și la identitate. Ne lăsăm personalitatea călcată în picioare, ba mai mult, ne-o distrugem siguri.
În ultima fază realizăm. Noi suntem, de fapt, societatea. Noi o formăm. Deci de ce nu am putea să fim noi, puri și simpli, așa cum ne-am născut? De ce trebuie să urmărim regulile și să ne supunem unui ideal imposibil de împlinit?
Foarte puțini ajung să-și spună „ba, eu vreau să fac asta, nu-mi păsa ce zic alții” și chiar să simtă asta. Foarte puțini au curajul să se îmbrace altfel, să se tundă altfel, să muncească altfel, să trăiască altfel, să gândească altfel. Altfel. Un cuvânt atât de folosit, nu-i așa? Din păcate, nu mai este folosit cum trebuie. Azi toată lumea trebuie să fie altfel. Pentru mine, a fi „altfel” are alt sens. Altfel înseamnă să fi tu și atât.
Trăim în frustrare și în negare. Trăim crezând că așa e bine. E bine să ne retezam eul din rădăcini și să acceptăm acel bine suprem de care societate tot vorbește. Și totuși societatea asta e formată tot din noi, cei mulți, ce ne lăsăm retezați. Deci unde greșim?
Ne lăsăm controlați de propriile idealuri. În orice societate te-ai afla, trebuie să te lași supus unor reguli, unor precepte, unor credințe. Nimeni nu te avertizează că acestea te vor nimici. Nimeni nu-ți spune că lumea e prea speriată și prea nesigură pentru a te acceptă pe ține sau că e prea terifiată pentru a se acceptă pe ea însăși. Frica asta ți se transmite și ție. În cele din urmă, se transformă în acest clișeu psihologic: neîncrederea în propria persoană.
Dar dacă totuși ai putea trece peste această frică și acest clișeu…. Ai rămâne tu cu tine, singur și descumpănit, întrebându-te mai confuz ca niciodată: dar eu cine sunt ?
Sursa foto: Wikimedia.org
