Pagini de istorie: Începuturile regalității pe teritoriul românesc – domnia a lui Carol I

Distribuie!

de Emilian Voaideș

Monarhia românească, instaurată în 1866 prin venirea la putere a domnului german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, a cunoscut atât perioade de glorie, cât şi perioade mai puțin faste, fie că a fost sau nu sistemul de guvernare propriu-zis al Principatelor Române.

Ideea alegerii unui domn străin a putut fi pusă în aplicare imediat după abdicarea lui Cuza din 1866, când guvernul provizoriu condus de Ion Ghica îi oferă coroana lui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei. Acesta, însă, refuză, motivul fiind faptul că România era încă vasală Turciei.

Mai târziu, apare varianta numirii lui Carol I, nepotul lui Napoleon şi locotenent în armata prusacă, în vârstă de 26 de ani. „Prințul Anton de Hohenzollern convine să-l trimită pe fiul său, Carol, în România – unde avusese loc un plebiscit pentru ca tot poporul să-l accepte. A urmat o adevărată aventură a sosirii în România, fiindcă ne găsim într-un moment de extremă tensiune între Prusia şi Austria (care nu devenise încă Austro-Ungaria). Carol de Hohenzollern nu îndrăznea să vină pe faţă în România, traversând toată împărăţia austriacă, fiindcă risca să fie arestat. Atunci, sub un nume fals, a luat un paşaport elveţian şi, însoţit de un prieten şi de nepotul lui Bălăceanu (stagier într-o şcoală militară în Franţa), s-a urcat pe un vapor care călătorea pe Dunăre (pe vas se găsea şi Ion Brătianu) şi a ajuns în ţară în ziua de 10 mai 1866. Iată-ne, deci, cu un domnitor de origine străină, rudă îndepărtată a regelui Prusiei, rudă mai apropiată cu împăratul Franţei. De-acum istoria României intră într-o nouă fază.”[1]

Timp de 15 ani, Carol va purta distincţia de „domnitor” al Principatelor Române, până în 1881, când va fi numit rege.

La scurt timp după sosirea lui Carol în ţară, va fi adoptată Constituţia de la 1866, documentul fiind alcătuit după modelul Constituţiei belgiene – una dintre cele mai moderne ale vremii. Se decide ignorarea dependenţei faţă de Imperiul Otoman – un prim pas înspre obţinerea independenţei.

Revenind la persoanalui Carol I, acesta era descris de către mulţi ca un tip sobru şi foarte meticulos, dar devotat datoriei de rege al României. La patru ani după urcarea pe tron, războiul franco-prusac va stârni un conflict de interese între rege şi popor, cel dintâi fiind, după cum era firesc, fidel poporului său român.

Probabil cel mai important eveniment din timpul domniei lui Carol avea să fie războiul ruso-turc, numit de către istorici „războiul de independenţă al României (1877)”. Ruşii, dorind să-și recupereze teritoriile pierdute în Războiul Crimeei, încurajează mișcările politice de eliberare de sub dominație otomană a popoarelor din Peninsula Balcanică și decid să îi atace pe turci, trecând pe teritoriul românesc.

Carol profită de ocazie şi le cere rușilor să ia ţara noastră ca aliat în războiul anti-otoman. Deşi, iniţial, ne este refuzată participarea, când ruşii se izbesc de puternica rezistenţă otomană, se apelează la mica armată română de 35.000 de oameni. Contribuţia acesteia va fi însă enormă, iar independenţa ţării noastre fiind recunoscută oficial.

După ce îşi demonstrează vastele abilităţi în materie de conducător al armatei, Carol dovedeşte tact şi în politică, reuşind să împace marile partide de la acea vreme, Partidul Liberal şi cel Conservator, prin rotativa guvernamentală. Astfel, puterea alterna, fiind deţinută 3-4 ani de un partid, apoi alţi 3-4 ani de celălalt.

În anul 1914, deși doreşte ca ţara să intre în război alături de Puterile Centrale (printre care se afla și țara sa de origine), acceptă sugestia Consiliului de Coroană, care propunea că interesele țării ar fi mai bine servite de partea Antantei, rămânând, astfel, un rege devotat țării (chiar cu prețul de a fi renegat de familia sa regală Hohenzollern de Sigmaringen). Carol va muri în acelaşi an, urmaşul său la tron fiind nepotul său, Ferdinand I.

Deşi finalul domniei sale a fost unul nu tocmai plăcut, Carol a fost un mare conducător al teritoriului românesc, perioada petrecută de el pe tron fiind cea mai benefică din istoria noastră. Devotamentul său faţă de români poate fi luat ca model de către orice conducător al ţării, actualii lideri politici fiind în totalitate serviţi intereselor străine sau personale.

În încheiere, vreau să-l citez pe acelaşi mare istoric Neagu Djuvara, acesta subliniind creşterea economică de care a avut parte ţara noastră sub Carol I: „Trebuie să constatăm că această lungă domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istoria României, cu un an mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, ne-a fost benefică. În acest răstimp, ţara noastră a făcut un salt înainte uimitor. Poate că, dintre toate ţările moderne, numai Japonia a făcut un salt comparabil cu cel al României de la mijlocul veacului trecut şi până la primul război mondial. Din punct de vedere economic s-au făcut progrese uriaşe, dar, bineînţeles, nu se putea ca într-o singură generaţie să ajungem la nivelul ţărilor occidentale. Mai toate căile ferate de la noi datează de pe vremea regelui Carol. S-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului; am fost a doua ţară din lume, după SUA, în privinţa industriei extractive a petrolului.”[2]


[1]Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 97

[2]Idem, p. 98

Taguri

Arhiva

3 Comments

  1. September 26
    Reply

    «Ideea alegerii unui domn străin a apărut imediat după abdicarea lui Cuza»

    Din ce știam eu ideea era enunțată încă de la finalul Războiului din Crimeea.

  2. September 26
    Reply

    «Contribuţia acesteia va fi însă enormă, ruşii capitulând la scurt timp, iar independenţa ţării noastre fiind recunoscută oficial.»

    Rușii? Nu turcii?

  3. September 26
    Reply

    Ai dreptate, Mihai…Era vorba de turci..M-am grabit, din pacate..Mersi pt rectificare.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*