„There’s no point to any of this. It’s all just a…a random lottery of meaningless tragedy and a series of near escapes. So I take pleasure in the details. You know…a Quarter-Pounder with cheese, those are good, the sky about ten minutes before it starts to rain, the moment where your laughter become a cackle… and I, I sit back and I smoke my Camel Straights and I ride my own melt.” (Reality Bites)
Filmul de vineri este Reality bites, în regia lui Ben Stiller. Sincer, nici nu știu cum am dat de el, am văzut doar Ethan Hawke cap de afiș și slăbiciunea multora, Winona Ryder.
Mi-am zis, uite e și un titlu sugestiv, că tot mă angajasem între timp, și mai e și o zi de joi ploioasă. M-aș fi bucurat mai tare să fi plasat filmul într-un confort ce numai ziua de vineri ți-l poate oferi. S-ar fi încadrat mult mai bine, dar în orice caz, nu mă plâng. Am trăit anii ’90 în filmul ăsta cam prin tot soundtrackul. Bine, să nu fiu ipocrită, născându-mă în ’92, înțelegeam mai multe din burta mamei, poate chiar ea dansa pe My Sharona în ’79, când apăruse pentru prima oară.
Pe scurt, în Reality bites sunt puse niște semne de întrebare, puțin îndulcite de o completă ironie, ce ajunge să se transforme într-un soi de umor și romantism (puțin de umplutură), ce prinde numai bine într-o zi de vineri.
E generația X, în care cu siguranță am fost și noi o dată, dacă nu în ’90, cu siguranță în 2000. O generație care refuză statutul impus, și își caută independența și liberul arbitru. O generație oarecum exilată tocma’ pentru a se putea cuprinde în intrinsecitatea ei. „They possess only a hazy sense of their own identity but a monumental preoccupation with all the problems the preceding generation will leave for them to fix…They feel influenced and changed by the social problems they see as their inheritance: racial strife, homelessness, AIDS, fractured families and federal deficits.”(G. Scott)
E amuzant oarecum, personajele sunt construite de așa natură încât să blameze trivialul, să aibă preocupări pseudo-intelectualiste și totuși, spre final dă pe lângă zahărul topit din comedie. De exemplu Lelaina Pierce (Winona Ryder), o proaspăt absolventă a facultății, se complace într-un job frustrant, fiind asistenta unui prost talk-show man. Pe lângă asta, în timpul ei liber își filmează colegii de apartament, montând de zor, fragmente din discuțiile existentialiste, uneori teatralizate, pe care le are cu ei. Dă naștere unui documentar, în care ea își pune speranța că la un moment dat posteritatea se va împiedica de el.
Personajele nu pretind nimic, asta mi s-a părut mișto, și nici regizorul nu ne face să credem că cineva din apartamentul acela de prieteni la douăj’de ani are vreo sclipire. Sunt doar idei ce ar merita dezvoltate, sunt puncte de plecare, sunt merele verzi și acre.
Și ce mai e interesant de văzut, e tocmai percepția asta a realității, pe care credem că o avem și că o simțim mai puternic ca niciodată la vîrsta asta. De fapt, sunt simțămintele naiv plăcute ale unor tineri ce au atâtea frământări cât numărul țigărilor fumate pe zi. E perioada când ai timp să faci mișto de consumerism și puțin după, să faci sacrificiul de a lucra orice ca Lelaina, doar pentru a-ți plăti factura la telefon de milioane, făcută într-o noapte cu un terapeut de call-center.
De Ben Stiller n-am ce zice, e același peste tot şi niciodată nu m-a convins cu nimic. Iar Ethan Hawke, vi-l las ca cireașa de pe tort, sau dacă încercați cumva să-l sunați, robotul lui vă va spune:
„At the beep, please leave your name, number, and a brief justification for the ontological necessity of modern man’s existential dilemma, and we’ll get back to you.”
Haha!
Sursa foto: Wikimedia.org
