100 de ani de Mărie şi Mărioară

Distribuie!

de Daniela Lupașcu

Se  zice despre oamenii mari, însemnaţi, că se nasc o dată la 100 de ani. Iacătă, s-au împlinit anii ăştia, dar un artist de anvergura Mariei Tănase nu a mai apărut… Harul şi responsabilitatea abordării unui repertoriu cu rădăcini adânci în istoria poporului român nu au fost asumate pur şi simplu.  Pornirea interioară care a făcut-o să  devină un artist legat ombilical de tradiţiile  româneşti rămâne un secret probabil nedezlegat, legat, credem noi, de divinitate.

Putem oare să spunem despre Maria Tanase ceva ce nu s-a spus deja? Că a fost Maria lui Moş Tănase şi a Anei, un oltean şi o  ardeleancă, al treilea copil şi cel mai puţin dorit, ori că şi-a trăit copilăria acolo unde în urmă cu circa jumătate de secol şi-o trăise Nicolae Grigorescu, la o margine de Bucureşti care de mult nu mai e margine: Mahalaua Cărămidarilor.  Acestea sunt lucruri deja ştiute. La fel cum se ştie  despre Maria Tănase că a iubit mult şi a ars repede, că a fost risipitoare, dar perfecţionistă, că a avut de unde oferi iar prezenţa ei a încântat de fiecare dată.

Maria Tănase se arată publicului pentru prima dată pe scena Căminului Cultural al cartierului, înregistrează mai apoi pentru o casă de discuri, însă cu adevărat cunoscută devine odată cu primele înregistrări la Radio Romania din 1938.

Vocea ei a rezonat cu sufletele românilor şi a fost purtată până peste ocean la New  York, acolo unde îl cunoaşte pe George Enescu care spune la un moment dat despre ea: „Nu ştiu de unde vine fata asta, vă rog s-o lăsaţi în pace, dacă a răsărit din vreo ghindă sănătoasă – sămânţa va încolţi şi va creste.” Şi a crescut.

Tot peste ocean îl încântă cu cântecele ei pânăşi pe preşedintele de atunci al Americii, Roosevelt, şi mai târziu, pe cel al Turciei. Turneul din Turcia a avut loc după ce muzica i-a  fost pusă la index în '40, înregistrările de la radio fiindu-i distruse. Şi totuşi acest lucru nu a făcut-o să se îndepărteze de România – a refuzat atunci cetăţenia turcească.

Parisul a fost, de asemenea, nelipsit de vocea Mariei. Acolo, la o expoziţie de artă populară, l-a-ntâlnit pe maestrul creator de zboruri, Constantin Brâncuşi, cel de care avea să se-ndrăgostească nepremeditat, necalculat. Se spune că după ce s-au întâlnit nu s-au mai putut despărţi timp de două zile şi două nopţi.

Eu am fost fascinată de această dragoste românească – o dragoste care, aşa cum a fost, nechibzuită şi neaşteptată, a putut anula anii mulţi, 37 la număr, dintre două suflete născute ca să ardă: Constantin Brâncuşi şi Maria Tanase.

Brâncuşi îi iubea vocea, îi iubea cântecele care-i trezeau dorul de ţară, o iubea pe ea toată. Însă mai târziu, se spune că tot el a fost cel care  i-a criticat muzica, un lucru pe care Maria Tanase nu l-a putut accepta. Pasărea măiastră a zburat mai departe, mai sus, lăsându-l în urmă pe Brâncuşi, un zbor care nu a însemnat neapărat stingerea iubirii. După moartea lui, Maria a dorit să se retragă la Târgu-Jiu, să-nceapă de acolo să formeze noile generaţii ale folclorului românesc.

Însă timpul nu a mai avut răbdare. La numai şase ani după Brâncuşi, Maria Tănase avea să-şi dicteze testamentul în care a cerut, cu aceeaşi modestie care o caracteriza, să se facă o fântână pe un drum secetos şi dornic de apă, dacă se va putea şi nu va fi prea greu. Se pare că a fost prea greu... până acum.

Spune Maria Tănase într-un interviu la radio că a învăţat să cânte odată cu vocile „când înflăcărate, când domoale” ale ţăranilor adunaţi din toate părţile ţării în mahalaua lor. La fel ca şi Brâncuşi, care a încercat să prindă-ntre palmele sale sensul zborului, Maria Tănase a căutat să prindă mai ales sensul cuvintelor pe lângă muzica şi ritmul cântecelor întâlnite în peregrinările sale.

Nu se poate spune despre vocea ei că a fost melancolică ori veselă, atrăgătoare ori copleşitoare, dureroasă ori ca un balsam pentru toate rănile pământului, ci mai degrabă toate astea la un loc. A fost  vie, de aur!

Am putea spune că există trei cuvinte, trei sentimente pe care le regăsim mereu în muzica Mariei Tănase, trei de D: dor, dragoste şi durerePână când nu te iubeam, Cine iubeşte şi lasă, Mărioară de la Gorj, Trei focuri arde pe lume,Am iubit şi am să iubescsunt doar câteva dintre multele cantece ale ei care ni s-au lipit de suflet.

Sunt sigură că dacă Maria Tanase n-ar fi existat, dacă ea n-ar fi cântat, folclorul românesc ar fi fost cu mult mai sărac. A ramas  în istorie  tocmai pentru că a fost altfel, pentru că deşi a abordat un repertoriu de „muzică populară” cum grosier se apreciază, a avut mereu o notă personală, o notă de originalitate cum doar marii artişti pot avea. Paradoxal, deşi canta muzică veche, a cântat cu magnetism într-un fel actual, modernist pentru vremurile ei, un folclor cântat cumva urban, iar urbanul de atunci mai păstra un pic din eleganţa interbelică, masacrată de bolşevici în anii din urmă ai tumultoasei ei vieţi.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*