Haosul politic și beneficiile anarhiei

Distribuie!

de Ciprian Azoiţei

Demult, când strămoșul nostru maimuță alerga prin savana africană de frica leului sau a leopardului și reușea să se cațăre într-un copac mai înalt pentru a nu fi mâncat, el și-a pus două întrebări. Prima dată s-a întrebat ce s-ar fi întâmplat cu el dacă animalul ar fi reușit să îl omoare. Această întrebare i-a adus în minte tot felul de gânduri despre lumea de Apoi, despre divinitate și despre suflet. Astfel s-a născut religia. Dar cum începea să se însereze și afurisitul de animal tot nu îl lăsa în pace, el a decis să lase sofismele la o parte și să se concentreze pe o altă întrebare mai pragmatică: cum să evite el leopardul / leul de acum înainte? Și s-a gândit el dacă ar fi mai bine să iasă la vânătoare singur, pentru a feri restul grupului de pericol sau dacă ar trebui să iasă în grup, pentru a se putea apăra unul pe altul? Dacă ar fi mai bine să hrănească și să dea putere doar unuia sau câtorva membri ai grupului, pentru ca aceștia să îi protejeze și pe ceilalți sau dacă ar trebui ca toată lumea să aibă aceeași putere și să contribuie în mod egal? Dacă ar trebui să meargă și femeile la vânătoare sau să stea în peșteră, având grijă de copii? Și așa a apărut pe lume politica!

La modul general, politica este forma de organizare pe care societatea omenească decide să o adopte la un anumit timp și pe un anumit teritoriu, cu scopul de a-și rezolva problemele cu care se confruntă. Fie că se bazează pe suportul maselor, pe puterea unei minorități sau pe puterea unui singur om, fie că susține liberul arbitru al oamenilor sau crede că aceștia sunt precum niște copii care trebuie conduși de mânuță în mod perpetuu, fie că alege să se sprijine pe religie pentru a-și obține pecetea moralității sau nu, fie că reprezentanții puterii sunt corupți și decadenți (și de cele mai multe ori sunt) sau nu, totul a ajuns în ziua de astăzi să se învârtă în jurul ideii de politică. Trăiesc cu noi pe această planetă o multitudine de sofiști care au citit și ei două cărți la viața lor pentru a-și lua o diplomă și care își tot dau cu părerea, se contrazic, se aprobă sau își rostesc diverse vorbe „de duh” în încercarea lor fantasmagorică de a obține acea idee pură de formă de guvernământ politic în care toată lumea ar fi fericită și am fi toți stropiți din cer cu aur, vin și ramuri de măslin. Acești oameni nu sunt capabili să înțeleagă un simplu fapt: acela că politica este precum o otravă. În orice cantitate ai lua-o, oricum ai amesteca-o și oricui i-ai da-o, tot va face în mod inevitabil mai mult rău decât bine.

Ceea ce societatea noastră mirobolant de modernă și civilizată începe încet – încet să priceapă este că omul nu are nevoie de un papagal gras care să îi turuie idei iluminate despre cum va face el și va drege, pentru ca mai apoi să îi golească portofelul și să nu facă nimic. Acest fenomen de parazitoză statală este prezent în orice stat în care oamenii, din comoditate, aleg să însărcineze statul cu prea multe responsabilități legate de bunul mers al societății în care ei trăiesc. Pentru ca reprezentanții statului să se ocupe de aceste sarcini, ei vor avea nevoie de fonduri, ori aceste fonduri nu cad din cer, ci sunt  percepute sub formă de impozite și taxe de la populație. Odată ce aceste fonduri încep să atingă o sumă consistentă, ele vor corupe acele persoane pe care populația le-a însărcinat cu colectarea și administrarea lor și vor atrage diverși lupi flămânzi, care vor linge mâinile și picioarele politicienilor pentru a primi și ei câte ceva. Oamenii ar trebui să nu mai idilizeze acel timp legendar în care statul era benevolent și îi iubea din cale afară, fiindcă acele exemple sunt extrem de puține la număr.

Toate formele de guvernământ care au existat, există și vor exista vreodată au urmat aceeași formulă. Au avut un început prosper și promițător, apoi prosperitatea a adus cu sine leneveala populației, apoi populația leneșă a oferit prea multe responsabilități statului, apoi statul a perceput prea multe taxe, apoi acești bani din taxe au corupt reprezentanții statului, apoi au urmat perioade mai mari sau mai mici de instabilitate politică și de lupte pentru putere (sau în termeni mai laici, pentru ciolan), care au dus într-un final la distrugerea statului și la apariția unei noi forme de guvernământ dezastruoase, apoi altă formă de guvernământ și mai dezastruoasă și tot așa până când, din cenușă, a apărut un alt început prosper și promițător și povestea a luat-o de la capăt! Așa s-a întâmplat cu republica romană. Așa s-a întâmplat cu democrația ateniană. Așa s-a întâmplat cu imperialismul chinez și otoman. Așa se întâmplă acum cu confederația Statelor Unite ale Americii. Așa se va întâmpla și cu Uniunea Europeană. Motivul acestui ciclu al distrugerii este unul simplu. Politica nu este prezentă în natură. Leii nu votează dacă să vâneze zebre sau antilope. Maimuțele nu debitează pentru a decide care pe care să se curețe de purici. Politica este o construcție a omului. Datorită caracterului său artificial, ea nu va dura la infinit. Aceasta este soarta tuturor lucrurilor create de către om și în cele din urmă soarta omului și a omenirii înseși. Opusul acestei idei denaturate de politică este forma sa naturală, lipsită de idei și principii fundamental impure. Mai precis, anarhismul.

Atunci când zic anarhism, mulți oameni au în minte o gașcă de rebeli punkiști, care umblă nespălați pe stradă și umplu pereții de graffiti. Ori aceasta nu este nici pe departe anarhismul despre care doresc eu să vorbesc. Anarhismul veritabil susține ideea neinterferenței statului în aspectele vitale ale societății și o limitare a puterilor pe care poporul le oferă reprezentanților săi politici. Anarhismul este forma optimă de guvernare, în care oamenii nu se bazează pe stat pentru procurarea necesităților zilnice. De asemeni, anarhismul se opune total tendințelor statale de a dicta o moralitate colectivă. Pentru a explica mai ușor fenomenul, voi oferi câteva exemple. Dacă statul decide să interzică avortul pentru a mări numărul populației sau dacă decide să ofere ajutor social femeilor sub forma avorturilor finanțate de către stat, atunci avem politică. Dacă statul nu își bagă deloc nasul în alegerea oamenilor de a avea sau nu copii, atunci avem anarhism. Dacă statul decide să impună o anumită religie întregii populații sau să impună oamenilor să nu aibă nicio religie, atunci avem politică. Dacă oamenii sunt liberi să creadă în ce vor ei, atunci avem anarhism. Dacă statul decide să se concentreze pe formarea unei egalități fictive, luând de la o masă de oameni care au muncit pentru avuția lor și împrăștiind la toți trântorii sau dacă decide ca majoritatea avuțiilor să fie acaparate de către o minoritate rapace, atunci avem politică. Dacă statul își ține ghearele departe de avutul oamenilor și nu încearcă să creeze o anumită ordine socială luând unuia și dând altuia, atunci avem anarhism.

Aș putea să continui această lucrare și să vorbesc despre politică și anarhism la infinit, dar cel mai simplu mi se pare să închei cu o singură precizare. Atunci când zici „anarhism” și atunci când zici „libertate”, zici unul și același lucru, fiindcă anarhismul înseamnă libertate. Anarhismul înseamnă lipsă de control, de manipulare, de influențare, de constrângere sau de persuasiune. Anarhismul este ideea extremistă care susține că omenirea s-a născut liberă și merită să trăiască liberă, nu închisă într-o cușcă.

Sursa foto: Wikimedia.org (The Great Dictator, 1940)

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. antifeminist
    September 26
    Reply

    Ce e cu rahatul ăsta de articol? De când liberalismul este anarhism?

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*