Despre integrarea copiilor cu dizabilități. Școala face diferența sau invers

Distribuie!

de Alex Szollo

 

Unul din drepturile fundamentale ale omului este cel la educație, după orice lege, fie ea de stat sau de bun simț. Drept fundamental, în ochii mei și în ai oricărei persoane cu o cantitate rezonabilă de materie cenușie în cutia craniană, este un drept care nu ține cont de criterii subiective precum sexul, rasa, condiția socială, etnia sau dizabilitatea.

Scriu acest articol din perspectiva unei persoane care a observat că nu se respectă dreptul la educație. Am fost consternat să văd la un jurnal de știri un caz asemănător cu al meu. Acest lucru se întâmplă cam des în cazul persoanelor cu dizabilități, când vine vorba de integrarea lor în învățământul de masă.

În Argeș, după cum spuneau la știri, o școală refuză să primească în rândurile elevilor săi o fetiță de 9 ani, care are sindromul Down, deși copila nu prezintă decât un ușor defect de vorbire. Mai mult, ea a primit avizul medicilor pentru integrarea într-o școală de masă.

Din propria experiență, pot afirma că această situație mă dezgustă. De asemenea, mă revoltă acest sistem educațional dintr-o țară care se vrea modernă și europeană, dar care dă dovadă de o lipsă de toleranță demnă de Evul Mediu, când vine vorba de incluziune. De fiecare dată când un părinte încearcă să-și integreze copilul într-un colectiv obișnuit, ajutându-l altfel să se simtă în largul lui chiar și cu o dizabilitate vizibilă, părintele respectiv se confruntă cu uși închise, vorbe tăioase și, mai ales, refuzuri categorice.

„N-am timp”, spunea directorul școlii prezentate în reportaj, temându-se că plusul de atenție care trebuia acordat copilului - care poate citi, scrie, comunica într-un mod pe care noi îl numim „normal” - ar însemna prea mult. Asemenea oameni se află în poziții de conducere în instituții de învățământ, menite să formeze niște caractere, să îi învețe pe elevi niște valori elementare. Dacă printre cei care sunt responsabili de răspândirea acestor valori se numără oameni care se tem că un copil diferit se dezbracă în fața celorlalți, cum am auzit printre inepțiile pe care le spunea, atunci avem o problemă.

Având în vedere că am frecventat în copilărie și în adolescență diverse centre de recuperare pentru copii și tineri cu dizabilități, vă pot spune că sindromul Down îmi este foarte cunoscut. Persoanele care-l au „sar în ochi” imediat, din toate punctele de vedere. Totul pornește de la un cromozom în plus în perechea a 21-a de cromozomi ai omului. În loc de doi, sunt trei, motiv pentru care sindromul Down mai poartă și denumirea de trisomie 21.

Acest cromozom produce efecte vizibile. Pentru că avem mereu tentația de a analiza totul, în primul, din perspectivă vizuală, diferențele prezentate de copiii cu sindrom Down provoacă de multe ori reticență. Pielea mai aspră, ochii migdalați, ca de asiatici, urechile mici și, mai ales, ritmul mai puțin alert de procesare a informațiilor, îi determină pe mulți să catalogheze și să stereotipizeze. Acestor oameni vreau să le spun că, dacă îi oferim grijă și răbdare, o persoană cu sindrom Down, ca orice altă persoană cu dizabilități, poate fi fericită și împlinită.

Am avut ocazia să interacționez de multe ori cu persoane cu Down și am ajuns să înțeleg de ce mulți dintre anglofoni spun că ar trebui ca denumirea să fie schimbată în „sindrom Up”. Sunt niște oameni extraordinari. Toți cei pe care i-am cunoscut par să fie nefamiliarizați cu ura și cu agresivitatea, de care cei ce nu-i cunosc se tem atât de mult. Ce trebuie remarcat, însă, este tendința copiilor cu Down de a imita comportamentul celor din jur. Acest lucru explică o mare parte din nevoia de atenție pe care o au aceștia. Un părinte dedicat poate face dintr-un astfel de copil o sursă de inspirație și de căldură sufletească pentru cei care ajung să îl cunoască.

Totuși, de ce ne temem noi de incluziune, ca de un bau-bau? De ce dăm din umeri sau strâmbăm din nas la vederea unui copil în scaun cu rotile, sau a unuia cu sindrom Down, ca în cazul de față, chiar dacă știm că medicii nu văd o problemă în a-l integra în societate? Este oare lărgirea perspectivei un lucru atât de cumplit?

Eu cred că nu, și mai cred că, dându-le o șansă copiilor cu orice fel de dizabilitate, care primesc aprobarea pentru integrare, ne vom da nouă, ca oameni, o șansă și mai mare. Șansa de a învăța să creștem, ajutând la dezvoltarea celor care nu nu ne seamănă. Logica „impenetrabilă” a unor cadre didactice din România se dovedește mai plină de găuri ca un șvaițer elvețian. Există sute de cazuri de copii cu probleme de comportament, care nu au dizabilități. Sunt pline jurnalele de știri de elevi care se bat parte-n parte, înjură, scuipă, sfidează profesorii. De ei cine n-a avut timp?

Închei cu o întâmplare adevărată. Câțiva ani în urmă, de 1 iunie, am participat la un carnaval al centrului pentru copii cu dizabilități pe care-l frecventam. O fetiță, ce avea sindromul Down, mi-a dat o adevărată lecție de omenie. A fost singura care a observat că nu mă mai țineau picioarele, după ce făcusem câteva poze (într-o ținută de cowboy), și a avut inițiativa de a mă ajuta, împreună cu mama, care mă însoțea, să ajung la un scaun.

În momentul în care i-am mulțumit, mi-a zâmbit cu atâta căldură, încât am rămas fascinat de persoanele cu Down. Recomand să încercați să cunoașteți măcar o astfel de persoană, să încercați să vă apropiați de ea. În mod sigur, vă va ajuta să înțelegeți partea frumoasă a naturii umane, deși nu v-o va exprima așa cum sunteți obișnuiți. Haideți să ajutăm educația să facă diferența, așa cum ar trebui, și să nu lăsăm diferența să fie o piedică în fața educației.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*