Magna Carta Libertatum şi emergenţa sistemului politic modern (1 din 3)

Distribuie!

de Dan Nicu

La începutul secolului XIII, Anglia se trezeşte condusă de un rege incompetent, ale cărui erori diplomatice urmate de răsunătoare eşecuri militare au cauzat pierderea principalei surse de venit a regatului, teritoriile continentale ale Normandiei şi Britaniei, precum şi împovărarea vistieriei regale cu datorii de război, care au necesitat impunerea unor noi impozite şi mărirea fără precedent a celor existente.

Nobilimea engleză ajunsă în pragul pauperizării resimte dureros aceste schimbări. Starea de tensiune dintre nobili şi regele John, supranumit din cauza pierderilor teritoriale din timpul său, Lackland (Fără Ţară), ajunge la paroxism în momentul în care, în urma disputei cu privire la alegerea noului episcop de Canterbury, teritoriul Angliei şi Irlandei este declarat posesiune papală, John răscumpărându-le ca feudă în schimbul unei sume anuale plătite Papei de la Roma.

În aprilie 1215, izbucneşte revolta, forţele conduse de baroni ocupând Londra la 10 iunie. Regele este obligat să accepte un compromis, semnând la 15 iunie 1215, pe câmpia Runnymede, aşa-numitele „Articole ale baronilor”, cunoscute în istorie ca Magna Carta Libertatum, Marea Cartă a Libertăţilor, modificată substanţial în 1225, sub domnia lui Henric al III-lea.

Îmi propun să demonstrez, în acest articol, că Magna Carta (denumirea prescurtată convenţională a respectivului act normativ) reprezintă documentul care pune bazele emergenţei sistemului politic constituţional modern, folosind următoarele argumente: pentru prima dată în istorie puterea unui monarh este limitată de un act normativ cu valoare legală; Marele Consiliu, organ deliberativ instituit prin intermediul Magna Carta poate fi considerat germenele Parlamentului englez, prima instituţie legislativă europeană; actul justiţiei nu mai este considerat apanajul exclusiv al instituţiei regale, instituindu-se Curţile cu juraţi, libertăţile garantate de Cartă, deşi gândite iniţial ca eliberări de sub puterea regală, au ajuns să fie reinterpretate în secolul XVII, contribuind la formularea principiilor politice iluministe.   

Toţi oamenii regelui

Magna Carta are ca temei lupta pentru beneficiile economice şi puterea politică, între două facţiuni: regele împreună cu susţinătorii săi, şi o coaliţie a nobilimii engleze. Confruntarea dintre coaliţia baronilor şi partizanii regelui a dus la victoria celor dintâi, care s-au salvat, prin forţa armelor, de un faliment total şi de pierderea influenţei politice. Cele 63 de articole ale documentului reflectă o societate afectată de abuzurile reprezentanţilor curţii regale şi de nesfârşitele obligaţiuni economice şi militare ale vasalilor faţă de seniori, ajungându-se pe această scară ierarhică până la rege.

Magna Carta reflectă antagonismul dintre tendinţele centralizatoare venite dinspre regalitate, atât din punct de vedere economic, cât şi politic, şi aspiraţiile nobililor de a-şi păstra intacte sursele de exercitare a puterii, adică domeniile feudale. În scopul de a reduce cât mai mult din puterea instituţiei regale, baronii victorioşi, „oamenii regelui”, după cum mai erau numiţi în epocă, au introdus clauze speciale. Monarhul îşi pierde dreptul de a stabili noi impozite şi de a cere în orice împrejurare auxilium (ajutor material şi financiar) de la supuşii săi.

Articolul 12 prevede doar trei situaţii în care regele are dreptul să ceară necondiţionat auxilium: răscumpărarea propriei sale persoane, în cazul capturării; intrarea fiului cel mare în rândurile cavalerilor, şi căsătoria celei mai mari dintre ficele sale. Regele poate cere o sumă „rezonabilă”.

Articolul 61 este cel mai important, din punctul de vedere al limitării puterii regale, pentru că prevede instituirea unui consiliu format din 25 de membri, aleşi din rândurile baronilor, pentru a supraveghea aplicarea corectă a prevederilor Magna Carta şi a interveni în cazul încălcării acestora. În cazul în care o încălcare a clauzelor convenţiei era adusă la cunoştinţa a patru dintre cei 25 de membri ai consiliului, aceştia aveau dreptul să-i ceară regelui o reparare a situaţiei, iar dacă aceasta nu urma în termen de 40 de zile, se convoca întreg consiliul, care putea pune în practică măsuri represive la adresa regelui, „cu ajutorul întregii comunităţi a ţării”. Printre măsurile represive se număra sechestrarea oricărei posesiuni regale şi privarea regelui de dreptul de a-şi exercita autoritatea, păstrându-i-se doar viaţa, până în momentul în care acesta acceptă să examineze petiţia înaintată.

Toţi supuşii englezi primesc dreptul liber de a jura credinţă Consiliului, în încercarea acestuia de a-şi atinge scopurile. Practic, aceste clauze legalizează ceea ce se poate numi azi o campanie de nesupunere civilă, mutând sursa de legitimare a puterii politice dinspre rege spre Consiliu.

Trăsătura individualizantă a sistemului politic propus de Magna Carta constă în această redefinire a legitimităţii puterii regale, prin introducerea unei instituţii deliberative şi de control a activităţii regelui. După compromisul din câmpia Runnymede, regele se află în relaţii contractuale cu Consiliul celor 25, anticipându-se cu patru secole teoriile contractualiste care pun bazele concepţiilor statale moderne, chiar dacă, Magna Carta se referă doar la un contract între rege şi nobili, alte categorii ale populaţiei nefiind incluse în calcul.

Stabilirea de noi impozite şi reglementarea celor existente intră în competenţa unei adunări a nobililor şi clerului, Consiliul Comunelor, care se convoacă periodic, conform articolului 14. Observăm emergenţa a două corpuri deliberative, care vor evolua peste câteva zeci de ani în cele două camere ale Parlamentului Englez.

Va urma.

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*