de Remus Lupu
Presupun ca ați auzit expresia: „Fără Facebook nu exiști!”. Facebook-ul, această dependență a vremurilor noastre, acest „părinte virtual” e drogul modern al societății noastre – un fel de heroină virtuală.
Suntem atât de ocupați ca tineri și concentrați pe anumite lucruri care să ne facă să avem un statut în societate încât suntem singuri și tânjim după afecțiune, apreciere și recunoaștere.
Ce se întâmplă? E simplu! Am ajuns să fim atât de nedespărțiți de Facebook încât așteptăm acel like magnific la o poză sau o postare, acela transpunând în creierul nostru o recunoaștere de la un anumit grup de „prieteni” virtuali, care are un efect de plăcere. Chiar dacă uneori recunoștința vine de la oameni cu care nu ai avut prea multe tangențe, în creier se produce acea stare de fericire simțind că nu ești singur.
Noi, ca oameni, tânjim după afecțiune, lucru normal, dar uităm că în același timp tânjim afecțiune de la o rețea de socializare.
De ce zic că e un: „părinte virtual”? Simplu, Facebook-ul află primul când pleci la drum, ce mănânci, ce bei,ce faci si unde ești; am ajuns să ne obișnuim să dăm „socoteală” acestei rețele de socializare.
Dar cum fiecare lucru e important și acest drog este: pentru socializare, destindere, dar tot un drog rămâne în final. Și cum fiecare lucru rău are locul lui, ar trebui să îl vedem altfel! Ar trebui o mică „dezintoxicare” si sa avem o limită, un raționament și să nu mai așteptăm afecțiune, să nu mai dăm atît de multă socoteală acestui parinte și drog virtual.
Dacă stăm să ne gândim, avem o întreagă familie de „părinți virtuali ”: Facebook-ul nu mai e nevoie să îl caracterizez, Foursquare întotdeauna știe orice despre toate localurile și restaurantele, Swarm e un fel de polițist – știe întotdeauna unde suntem. Fiecare dintre aceste rețele de socializare, localizare și informare sunt foarte utile dacă știm înțelesul un singur cuvânt și acela ar fi: „limită!”
Sursa foto: wikimedia.com
