Actuala societate este una a imaginii, în cadrul căreia individul este bombardat zilnic cu zeci și sute de imagini. Acestea reprezintă o sursă de „achiziție inconștientă a unor valori și credințe” care tind să se instaureze ca norme pentru colectivități.
Cuvântul „imagine” poate fi un stimul vizual, permițându-ne receptarea unor informații despre mediul exterior, fie o reprezentare mentală fără echivalent în realitate, care este obținută de individ datorită creativității și asocierilor pe care acesta le face.
Mulți dintre voi știți că Facebook a pornit de la compararea a două imagini cu două studente de la Harvard (hot or not), în care studenților li se cerea votul pentru a afla cine are mai mult sex appeal; vom observa că la asta se rezumă și acum, doar că într-o sferă mult mai amplă, fiind implicați nu numai oamenii de elită (apropo de The Social Network).
Facebook oferă o validare a ambițiilor sociale, un instrument online ce-ți măsoară constant succesul în fața celorlalți. Asta voiau și studenții de la Harvard, să arăte lumii calitatea lor. Probabil că nicicând în istorie, lauda de sine generalizată n-a fost mai amplă. Ar părea că toţi am devenit „studenţi la Harvard”, afirmă psihologul David Patrick. Interesant e faptul că, indiferent cât de mult a evoluat Facebook în ultimii ani și cât de mult ne-am schimbat și noi obiceiurile online datorită lui, regulile sunt aceleași ca-n începutul filmului, la fel de transparente, la fel de omenești, la fel de primitive. „Hot or not?!” Că suntem profesori, că suntem adolescenți, că avem sau nu prejudecăți, că nu prea postăm des pe peretele virtual, sau că lucrăm excesiv de mult la imaginea noastră virtuală, tot timpul vom tinde să fim percepuți în ochii celorlalți ca „Hot-și nu ca Not”.
De ce? Pentru confirmarea constantă a ceea ce suntem sau cel puțin confirmarea proiecției noastre în care credem de multe ori, mult mai mult, decât în cea reală. Și noi suntem tot aceiași studenți de Harvard, cu aceleași curiozități tabu pentru mulți alții, doar că noi practicăm diletantismul personalității noastre.
Spațiile virtuale niciodată nu vor putea fi mitizate și nici deveni spații ale memoriei omului, acestea întrepătrunzându-se constant cu frânturi de alte memorii virtuale, ce nu-și mai găsesc concretul în realitate. Omul din lumea virtuală devine unul și același cu spațiul virtual, ajungând a se anihila unul pe celălalt, sau în cel mai rău caz, a se crea distopii în ceea ce privește însemnătatea omului – de aici și frecventa expresie utilizată în mass-media și mediul offline: „Dacă nu ai Facebook, nu exiști.”
Așadar, consider că suntem blocați într-o iluzie a sinelui, o cădere adâncă a lui Narcis, ce n-a căzut doar în râu, ci și în sine.
Pur si simplu perfect. Facebook și lipsa memoriei merita distribuit pe facebook.
curs valutar