Şi cui nu îi este frică? Ei, să îmi arăţi tu pe cineva căruia nu îi este frică de nimeni şi de nimic. Eu sunt o fricoasă paradoxală. Îmi e frică şi am curaj simultan. Cunosc sentimentul de frică. Îmi imaginez frica drept o pată care ar sta într-un colţ chircită şi ar rânji. Şi mă chircesc şi eu la gândul acesta, parcă mi s-ar chirci sufletul. Eu nu o plac, dar o port ca pe o povară, ce îmi îngreunează mersul şi spatele. Şi ea? De ce mai stă în colţul acela? La ce îi foloseşte? Cum mă vede? Că eu o văd urâtă, îmi e urâtă sufletului şi nu o înţeleg. Nu ştiu din ce s-a născut, cum nu ştiu nici cum a crescut. Să fi fost întunericul? Sau singurătatea? Să fi fost realul? Sau imaginarul? Şi de ce să îmi mai explic care îi este sămânţa, când ea e prezentă, când răul e deja făcut.
Câteodată parcă țipă. Ascuţit. Îi văd trăsăturile cum i se deformează. Şi o văd cum creşte. Atunci se simte frumoasă, aşa deformată. Iar eu mă deformez ca om, când o las să preia controlul, când o las să mă cunoască. Bandita, îmi ştie tainele şi ascunzişurile. Îmi ştie slăbiciunile şi neajunsurile. Şi încerc să o păcălesc, să îi dau de cap şi să o trimit în alt colţ. În colţul altcuiva. Că sunt destule cotloane în care să se ascundă.
Curios, dar îmi este frică de cunoscut, nu de necunoscut. Mă arunc cu capul înainte. Că dacă îl sparg, îl vindec. Însă ceea ce cunosc, ceea ce fac repetitiv şi îmi intră în sânge, mă sperie. Mă chirceşte. Rutină. E un cuvânt ruginit. Rutina mă urâţeşte şi mă îmbătrâneşte. Dar mă prinde din urmă, mă obligă să o primesc, să îi deschid uşa larg şi să o las să intre cu bocancii murdari în casa mea, fără ca măcar să se şteargă pe covorul de la intrare. Şi apoi frica e constantă, îi place să fie aşa. O ştiu eu, e hapsână. Dar mă obişnuiesc cu ea, ca şi cum mi-ar intra pe sub piele. Şi o las acolo. O transform şi încerc să o schimb, să arate altfel în fiecare zi. Şi devine paradoxală, nu o vreau, dar o lucrez, îi prind iţele şi o descos.
Când eram mică, îmi era frică atunci când rămâneam singură acasă. Acum, că am crescut, numesc asta frică de singurătate. Ştiu cum să o controlez. Şi acum îmi este frică de singurătate, dar doar în doze mici. Îmi este frică de sentimentul gol pe care îl am atunci când nu ştiu ce face persoana la care mă gândesc. Îmi este frică de necunoştinţă. Îmi e frică de gheaţă, sau, mai sigur, îmi e frică de sentimentul de alunecare, când te încearcă o nesiguranţă. Ca şi cum un tu din afara ta te vezi caraghios când aluneci şi râzi de tine. Şi apoi îmbrăţişezi pământul. Îmi e frică de nesiguranţă, asta e. Iar gheaţa e ca un filtru în mintea mea, e ca o reflexie mincinoasă a fricii.
Eu cred că şi frica e relativă, pentru fiecare e altfel. O simţim şi o percepem diferit. Frica e cum sunt fericirea sau frumosul. Pentru mine e frumoasă vremea ploioasă, pentru tine poate e vremea însorită. Mie îmi este frică de rutină, tu poate că i te-ai conformat de mult. De-ar şti frica în câte chipuri o vedem, câţi o cunoaştem şi câţi luptăm să o domolim…
Dar frica rămâne acolo pentru fiecare, însemnând altceva pentru oricare altul. Pentru mine ea rămâne tot ca o pată chircită, rânjită, încerc să îi găsesc un alt colţ. Sau măcar să o plictisesc şi să plece de bunăvoie. Sau dacă rămâne, să mă lase să cresc mare, pentru că îmi e frică să nu fiu un om mic.
Sursa foto: wikimedia.com