Ignoranţa – cheia fericirii sau lacătul independenţei?

Distribuie!

de Alexandra Jitărel

Se spune că omul ignorant este un om fericit. Să fie oare nivelul de cunoştinţe direct proporţional cu fericirea? În primul rând, ce este fericirea? Acea stare de beatitudine, de mulţumire sufletească, ce se manifestă datorită unei împliniri sau a lipsei stresului, generând absenţa grijilor, a stării negative, uneori de anxietate.

Probabil fiecare dintre noi a trecut cel puţin o dată pe lângă un grup de muncitori în construcţie, de exemplu, care în ciuda muncii fizice extenuante, par să aibă mai multă poftă de viaţă decât studenţii la sfârşitul sesiunii (deşi pare greu de crezut); râd zgomotos, surprinzându-i din când în când scăpând câte o fluierătură după ghinionistele ce le ies în cale. Sau, să nu uităm de grupurile de „băieţi de cartier”, care sparg seminţe la colţul blocului, fiind reprezentanţii de bază ai clişeului atunci când îşi pun în acţiune preferata şi preacunoscuta lor replică: „Ce faci fetele, te plimbi?”

Ei bine, antiteza dintre acest stereotip şi imaginea rigidă a „gulerelor albe” cu care ne intersectăm zilnic şi de pe feţele cărora putem citi stresul cu uşurinţă, ne fac să ajungem la concluzia că ignoranţa este cheia fericirii. Dar în următorul domeniu, mai mult decât o cheie, ignoranţa este, de fapt, lacătul.

Ceea ce m-a inspirat cu adevărat să scriu despre acest subiect este un filmuleţ care circulă în mediul viral şi abordează o temă oarecum tabu: Creştinism vs. Satanism. Deja sună ateic, nu? Surprinzător, nu este. Conform acestuia, satanismul nu este opusul binelui, al lui Dumnezeu, cele unsprezece legi ale acestei secte fiind la nivelul bunului simţ, şi nicidecum al grotescului. Evident, în urma vizionării acestuia, am fost destul de intrigată încât să caut mai multe detalii. Ce am aflat? Satanismul nu este centrat în jurul unei entităţi divine care intervine în viaţa oamenilor şi în faţa căreia aceştia trebuie să răspundă, ci este centrat pe om, care îşi ia destinul în propriile mâini şi se face responsabil în faţa propriului său eu.

 

Poate că mulţi dintre voi ştiaţi deja acest lucru, dar eu nu, ceea ce m-a determinat să realizez că o parte din noi am fost crescuţi după nişte paradigme religioase atât de bine impregnate în conştiinţă, încât căutarea semnificaţiei unui termen atât de blamat de creştinism, ar fi fost considerat un act de profanare a lui Dumnezeu. La urma urmei, fiecare religie acţionează după propriile legi, însă prezentarea celorlalte că fiind malefice, când în realitate sunt normale şi lipsite complet de această latură demonică mi se pare, mai degrabă, o foarte dizgrațioasă manipulare în masă.

Să nu fiu greşit înţeleasă, nu intenţionez să încurajez această formă de manifestare religioasă, ci să reliefez prejudecăţile după care suntem ghidaţi.

Nu vreau să dezvolt foarte mult acest subiect, deoarece aş putea atinge anumite corzi sensibile şi nici nu sunt în măsura de a-l aborda în profunzime, ci doar să menţionez că trăim în ignoranţă chiar şi fără să ne dăm seama, şi cu cât aflăm mai mult, cu atât realizăm că nu ştim, de fapt, nimic. Suntem conduşi după modelul turmei şi avem prea puţin de obiectat. De aceea ne lovim pretutindeni de pseudo-experti doritori de afirmare, care au citit „foarte, foarte, foarte mult”, atât de mult încât nu-şi mai amintesc ce, dar au întotdeauna un răspuns, o replică, un punct de vedere.

La urma urmei, conform preaînţeleptei vorbe din popor, „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”.

Sursa foto: Wikimedia.org

 

Taguri

Arhiva