Îmi place să merg la cumpărături. Poate pentru că sunt femeie, poate pentru că tot sper că voi găsi ceva nou și frumos, care va completa ceea ce mie îmi lipsește. Ce îmi lipsește însă? Nici eu nu știu. Cert este faptul că de ceva vreme tot caut.
Cu toții căutăm ceva, și de cele mai multe ori ne consolăm în brațele aprobării celor din jurul nostru. Ne dorim aprobarea și acceptarea celorlalți. O spun felul în care ne îmbrăcăm și felul în care se desfășoară viața zi de zi. Adoptăm deseori păreri deja formate și exprimate de alții și ne este mai ușor să imităm decât să inovăm. Rareori întâlnim indivizi care se desprind de mulțime, care au curajul să fie ei înșiși, fără a ține cont de sancțiunile opiniei publice.
Mi-am dat seama de acest lucru în timp ce îmi așteptam rândul la coadă în fața cabinei de probă, într-un magazin. Cele 15 minute petrecute în tăcere cu brațele încărcate de umerașe mi-au adus mai mult decât ocazia banală de a proba și de a cumpăra ceva nou.
Spre deosebire de alte dăți, cercetând cu atenție coada tacticos formată din femei și mormane de obiecte vestimentare ce le împodobeau brațele, am simțit nevoia să întreb: de ce? De ce fac asta? De ce facem asta? De ce aș sta preț de 15 minute, transpirând sub povara mormanului de haine, lucru evident resimțit ca o corvoadă nu numai de către mine, ci și de către suratele alăturate.
De ce aș investi atâta timp pentru a ajunge în fața unei oglinzi care îmi va spune ce îmi vine bine și ce nu, care altora le va sublinia cum sunt prea slăbuțe sau prea plinuțe, cum nu au tenul perfect sau pielea cam ridată, cum celulita își face de cap pe trupul lor sau câte altele, cusururi numeroase, imposibil de ascuns în fața judecății nemiloase a lumii necruțător de albe din cabina de probă.
Cabina de probă și judecata de apoi – două instanțe în care ne găsim total dezbrăcați, puși față în față cu noi înșine, trup și suflet, după caz. Două situații în care, ipotetic vorbind, nu mai putem invoca scuze, deoarece pentru ele nu mai e loc. În cabină am rămas eu și oglinda: eu stând și ea judecând.
Am transpirat preț de 15 minute fierbinți sub greutatea umerașelor pentru judecata finală a cabinei de probă, o judecată care mă tot amână și îmi hrănește speranța finalității sale cu amăgiri deșarte, promițându-mi că data viitoare voi găsi ceva mai bun, ceva care îmi veni mai bine, care va îmblânzi imaginea din oglindă și care poate, în final, îmi va surâde.
Fiecare vizită în cabina de probă mi-a hrănit oglinda. Culori noi, texturi diferite, mereu altceva, mereu ceva mai frumos, mai special, însa ea, asemeni unui stăpân nemulțumit, a vrut mereu mai mult și mai mult, dând tot mai puțin înapoi, căci foamea sa a devenit nestăvilită. Mi-a cerut atenția și eu i-am dat-o. A strigat după mine și ne-am revăzut, apoi a vrut tot mai mult din timpul meu și eu am căzut în robie.
Am așteptat preț de 15 minute pentru a-i sluji, pentru a mă holba apoi la ea, așteptând ceva bun, un răspuns, o confirmare. Aprobarea nu a venit, iar în tăcerea sa de mormânt am realizat că imaginea din oglindă nu mai eram eu, omul, ci suma judecăților și prejudecăților, a opiniei publice, a sancțiunii, frica, nevoia de a fi apreciat, recunoscut, iubit.
În cabina de probă, sub lumina albă și pătrunzătoare, am putut să văd adevărul. Mai limpede ca niciodată, mai pătrunzător decât amăgirile cumpărate cu fiecare ocazie, mai dur decât mi-aș fi imaginat.
Sursa foto: wikimedia.com
