„- Spune-mi, comoara mea, continuă ea atât de încet că el de abia o auzi. Mai spune-mi un lucru! Să plăteşti, să dai cele două ruble blestemate, înţelegi, să plăteşti să fii iubit, mângâiat, îmbrăţişat, ca să ţi se ofere un trup, asta nu te-a deranjat? Niciodată?
– Vezi tu, toată lumea face la fel! Şi trebuie să plăteşti! De fapt asta ar trebui să-ţi fie indiferent.
– Tu ai iubit, Kolea? Înţelegi bine ce spun… nu ca aici. Din tot sufletul! Ai făcut curte unei femei? I-ai dus flori? Te-ai plimbat cu ea în lumina lunii? Spune-mi?
– Bineînţeles, răspunse Kolea. Ce tânăr nu face prostiile astea? E de la sine înţeles că…
– O verişoară? O domnişoară de familie bună? O liceancă? Ei?
– Da, toţi am trecut prin asta.
– Şi nu te-ai atins de ea? Ai ţinut-o departe. Dar dacă ţi-ar fi spus că te poţi culca cu ea dacă îi dai două ruble, ce i-ai fi răspuns?
– Nu te înţeleg, Jenia… Ce tot înşiri acolo? Dacă o tot ţii aşa, mă îmbrac şi plec!
– Aşteaptă, aşteaptă Kolea, o ultimă întrebare…
– Ce naiba, mârâi el nemulţumit.
– Şi nu ţi-ai imaginat niciodată că familia ta poate să ajungă în mizerie, că tu va trebui să munceşti ca să îţi câştigi pâinea, să spunem ca tâmplar sau ca fierar, iar sora ta se abate de la calea cea dreaptă… da, da, propria ta soră… că va fi deflorată de un nemernic şi pe urmă va trece din mână în mână? Spune-mi!”
Dacă încă ai o imagine pozitivă asupra prostituţiei şi crezi că legalizarea ei poate aduce un beneficiu societăţii, citeşte „Groapa cu fete”, de Alexandr Kuprin. Cu siguranţă nu vei mai gândi la fel atunci când vei termina de citit.
„Groapa cu fete” te aşează faţă în faţă cu drama prostituţiei şi te lasă să o priveşti fix, fără anestezic, fără ocolişuri şi fără orice te-ar putea proteja de adevărata ei înfăţişare. Realitatea e cumplită, mult mai dureroasă decât îţi imaginezi, dar te asigur că după aceea le vei privi cu totul altfel pe femeile care se prostituează.
Prima dată când am văzut o astfel de femeie aveam 14 ani. Am privit-o în ochi şi am simţit că mor de durere. O prezenţă tristă, ştearsă, care părea a fi uitat că este om, o persoană care era văzută mai rău decât oricine, chiar şi de cei care, uitând de demnitatea lor, profitau de circumstanţele prin care ajunsese în situaţia respectivă. Atunci mi-am şters repede lacrimile, gândindu-mă că gestul meu pare deplasat şi am plecat după ce am întrebat-o dacă are nevoie de ceva.
Acum am deschis cartea şi am început să citesc încet, încercând să înţeleg drama acestor femei şi modul de gândire al celor care aleg să-şi satisfacă astfel propriile patimi, pentru că prostituţia este susţinută în mare parte de către aceştia.
Un personaj, parcă citindu-mi gândurile, rosteşte într-o conversaţie: „Cuvintele despre sclavia albă şi despre prostituţie, cancerul marilor oraşe, nu ajung la urechile oamenilor. Însă răul nu este aici, el stă în tratarea lor ca o marfă, într-o perversă ştiinţă erotică. Răul stă în miile de mărunţişuri cotidiene care acoperă ofensa, umilinţa, ruşinea, transformând totul într-o profesie ca oricare alta. Iat-o în faţa noastră, prostituata, lada de gunoi în care se descarcă glandele oraşului! Ea spune: Cine are nevoie de mine să vină fără teama că va fi respins, căci ăsta este rolul meu în această lume. Dar pentru fiecare clipă de plăcere sunt plătită cu bani, cu dezgust, cu ură şi cu boală”.
Din fiecare pagină a întregii cărţi răzbate un lucru limpede: majoritatea femeilor care se prostituează nu sunt fericite şi nu aleg de bună voie să facă acest lucru. Multe dintre ele au fost racolate sau vândute de la 12-13 ani, în unele cazuri de proprii părinţi, sau pur şi simplu au căzut într-o capcană a proxeneţilor. Asta înseamnă că educaţia, maturizarea şi intelectul lor a rămas la stadiul acelei vârste, chiar dacă uneori sunt instruite să aibă bune maniere prin care să-şi mulţumească clienţii. Pentru ele, prostituţia este singurul mod de viaţă pe care îl cunosc, şi de multe ori atunci când ajung într-un alt mediu le este greu să se adapteze şi tentaţia de a renunţa este foarte mare.
Atunci când apar oameni cu intenţia de a le salva din acest cerc vicios şi ele îşi pun speranţa că viaţa lor se va schimba, aceştia renunţă după puţină vreme lăsându-le pe panta căderii din care unele nu se vor mai întoarce niciodată.
De cele mai multe ori femeile îşi ascund toate suferinţele şi neputinţele în spatele unui chip aparent inexpresiv, dar uneori îşi deschid sufletul: „Eu, care n-am cunoscut iubirea şi familia decât din ce mi s-a povestit, eu, care sunt un câine nenorocit pe care îl chemi, îl mângâi şi îl goneşti cu lovituri… Eu, de care toţi bărbaţii s-au folosit ca de o cârpă de şters pe jos este posibil să accept totul cu recunoştinţă? Sunt o sclavă? Un obiect fără suflet, un animal de povară?”
Până acum am văzut mulţi bărbaţi care cereau legalizarea prostituţiei, dar sunt puţine femei care să ceară acest lucru. Oare de ce? Răspunsul îl aflăm în istorie, care ne spune că în timpul lui Carol al II-lea prostituţia a luat amploare pentru că unul dintre marii patroni ai caselor de toleranţă era Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Un al doilea răspuns se află în carte: „Ştii cine o va alimenta şi o va susţine mereu? Cei care fac pe oamenii respectabili, taţii de familie, soţii ireporşabili, fraţii iubitori. Au de partea lor tot felul de argumente la fel de respectabile pentru a-şi plăti poftele păcătoase, care, altfel, ar pătrunde în încăperile bine protejate ale soţiilor şi copiilor lor.”
Cartea se încheie cu procesiunea de înmormântare a uneia dintre femeile care practică prostituţia şi cu faptul că de cartierul prostituţiei se alege praful, iar autorul parcă ne-ar spune: „deşertăciune sunt toate cele omeneşti…”.
Peste toate întâmplările povestite în această carte se aşterne blând notiţa unui cititor profund, care avea să audă mai târziu sute de mărturisiri: „O carte despre noi înşine, neputincioşii oameni…”
Studii, statistici şi argumente pe această temă puteţi găsi şi în lucrarea „Faţa nevăzută a prostituţiei legalizate”
Sursa foto: Wikimedia.org
