The Weekend MacGuffin: Mărul “goldie” al discordiei

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

Ochi pentru ochi...şi lumea va deveni oarbă.” (Mahatma Gandhi)

Voi începe articolul de astăzi cu o amintire din sertarul copilăriei, când pe la 5-6 ani l-am întrebat pe tatăl meu ce înseamnă să te răzbuni, auzind, probabil, noţiunea la televizor sau în conversaţiile care se desfăşurau în jurul meu. Răspunsul lui m-a nedumerit şi mai tare, întrucât a încercat să nu îmi spună ceea ce presupune exact răzbunarea, ci mi-a oferit o variantă eufemistică a ei: „Te răzbuni atunci când cineva îţi dă un măr, iar tu îi dai la rândul tău un măr înapoi.” Deşi respect faptul că a considerat că eram la o vârstă prea fragedă ca să îmi expună valenţa negativă a acestui termen, ideea greşită a acestei explicaţii era caracterul pozitivist al răzbunării, care are la bază o rădăcină adânc înfiptă în ură. Copacul care creşte din acest sol al urii este, în esenţă, un flagel care stă la baza multor masacre şi dezastre în istoria omenirii, prin trunchiul căruia curge seva orgoliului, iar rodul său auriu, odată muşcat, funcţionează ca un anticoagulant care păstrează rana deschisă şi intensifică durerea.

Dacă am început să discutăm despre mere, putem să călătorim într-un voiaj al imaginaţiei tocmai în Antichitate, în Grecia din timpul lui Homer, autorul faimoase Iliada. Pentru a putea înţelege evenimentele care au declanşat războiul troian, trebuie să săpăm în mitologia greacă, unde vom găsi mitul mărului discordiei. Legenda spune că zeiţa discordiei, Eris, a aruncat un măr de aur luat din grădina Hesperidelor, cu inscripţia „celei mai frumoase”, care a devenit un subiect de ceartă între zeiţele Hera, Atena şi Afrodita. Deoarece fiecare dintre ele pretindea că mărul i se cuvine, şi neputând ajunge la o înţelegere, l-au rugat pe prinţul Troiei, Paris, să decidă cine e cea mai frumoasă, promiţându-i fiecare o recompensă. Paris o alege pe Afrodita, care îi oferă inima Elenei, regina Spartei şi soţia lui Menelaus. Alegerea de a o răpi pe frumoasa Elena, a tânărului Paris, declanşează campania militară a celor doi fraţi, Menelaus şi Agamemnon, împotriva cetăţii Troiei, pentru a o recupera pe soţia regelui spartan. Combustibilul acestui război este, desigur, dorinţa de răzbunare a lui Menelaus, care grav rănit în orgoliul şi onoarea sa, decide să lase frâu liber urii sale şi să transforme un conflict minuscul într-unul de proporţii catastrofale. Dorinţei sale de răzbunare i se adaugă şi mânia lui Ahile, care îndurerat de uciderea tovarăşului său, Patrocle, de către Hector, conducătorul armatei troiene, decide la rândul său să îşi manifeste setea de răzbunare şi să-şi unească eforurile şi ura cu Menelaus, către un obiectiv comun: distrugerea din temelii a Troiei.

Dacă anticii vedeau în răzbunare, o metodă de spălare a onoarei mânjite, tot astfel consideră şi protagonistul din melodia celor de la The Decemberists, The Mariner’s revenge song. Ura mocnită a acestuia derivă din durerea mamei sale, care se încurcă cu un marinar plin de vicii, ce o înglodează în datorii şi o părăseşte. Îndurerată peste măsură, cu mintea chinuită de mizeria care o aştepta, femeia îşi dă duhul, lasând un testament verbal fiului ei, prin care îi cere să o răzbune. Cererea ei este peste măsură de macabră, întrucât îşi imaginează şi metoda de răzbunare care presupune un scenariu rupt parcă din opera lui Poe: zdrobirea degetelor şi îngroparea de viu, pentru ca încercarea de a evada din mormânt să devină un chin sisific. Răzbunarea este bazată aşadar şi pe o intensitate a urii, care poate decide o metodă mai mult sau mai puţin înfiorătoare, o îndepărtare de stadiul uman şi o apropiere de ferocitatea unei bestii, care ajunge să-i înghită, făcându-i prizonieri într-un sicriu al constiinţei umane.

Dacă bestia este ultimul stadiu al ferocităţii umane, iată că în Sin City, a lui Robert Rodriguez, inspirat de benzile noir ale lui Frank Miller, bestia încearcă să atingă uşor marginile umanităţii. Personajul monstruos al lui Marv, jucat excepţional de Mickey Rourke, porneşte într-o misiune de răzbunare a celei pe care el o diviniza ca pe un înger: „She smells like angels ought to smell, the perfect woman... the Goddess. Goldie.” Din nou, mărul discordiei e o femeie, care de data aceasta este cea care îi oferă un strop de umanitate bestiei care din dorinţa de a-i răzbuna moartea, sacrifică totul, inclusiv propria viaţă, în cautarea celui care a putut să distrugă perfecţiunea întruchipată. În această distopie a lui Miller, obiectivul răzbunării este şi el antagonic faţă de realitate: pedepsirea răului, în memoria binelui distrus.

În concepţia lui Gandhi, răzbunarea nu poate atrage după sine decât răzbunarea, până când acest cerc vicios va sfârşi într-un şir infinit de sacrificii în numele urii. Dar poate răzbunarea fi considerată un act justiţiar, dacă cel care săvârşeşte o faptă reprobabilă ajunge să fie pedepsit? Sau trebuie păstrată în limita umanităţii şi trebuie înlocuită cu un gest care să dovedească bun-simţ şi raţiune? Cert e că acest copac, hrănit cu seva orgoliului, nu se poate usca dintr-o dată, şi va continua să rodească auriile şi înşelătoarele fructe ale discordiei.

Sursa foto: Wikipedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*