De fiecare dată când începe un nou an școlar, oamenii își reamintesc de problemele sistemului educațional. Așa se face că, de pildă, prima zi de școală este marcată de știri despre instituțiile de învățământ a căror renovare nu a fost finalizată, despre noile reforme în educație, despre salariile mici ale profesorilor, dar și despre o absorbție tot mai mică a absolvenților pe piața muncii. Dintre toate dezideratele, cel mai important pare a fi determinarea universităților să pregătească specialiști potrivit cerințelor pieței. Vechea vorbă „Ai carte, ai parte” s-ar putea aduce la zi astfel: „Ai carte potrivită, ai parte pe piața muncii!”
Pe lângă faptul că, din punct de vedere economic, acest obiectiv este din ce în ce mai greu de atins, datorită crizei economice și a unei concurențe crescute, chiar și acest up-date cred că este din ce în ce mai îndoielnic și insuficient pentru problemele de adâncime ale tinerilor generației noastre.
Cu ani în urmă, un mare om de cultură, profesor universitar de literatură comparată, doamna Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, fiind întrebată despre relația pe care o avea cu studenții, spunea: „Cu ceea ce am făcut eu am format suflete şi asta era esenţial. Am comunicat cu tineretul, am transmis tineretului tot ceea ce ştiam eu – şi ştiam câte ceva – le-am dat cultură universală, am încercat să-i ridic până la nivelul culturii universale.”
Nu puțini sunt absolvenții sau dascălii dezamăgiți de faptul că pregătirea pe care o oferă școala în acest moment nu asigură succesul în viață, mai bine zis tot succesul. La serviciile bine plătite, dar și la cele prost plătite, una din marile probleme rămâne atmosfera, relaționarea dintre colegi. Și, la un moment dat, target-ul atins nu mai aduce satisfacție, căci nu ai cu cine împărtăși bucuria reușitei. De ce nu formăm o echipă cu colegii, deși am avut trasee educaționale comune, iar firma, în special dacă este mare, are buget aparte pentru dezvoltarea spiritului de echipă?
Una dintre cauzele pentru care se întâmplă acest lucru este nefirescul relației profesor – elev. O relația depersonalizată, plină de cerințe de ambele părți, bazate pe drepturile ambelor părți, a înlocuit relația dascăl – elev, cea din „Domnu’ Trandafir”, de pildă. Și nu cred că aceasta se datorează trecerii a mai bine de 100 de ani ori inventării iPad-ului.
Ce-i de făcut? Nu este suficient să constatăm că această relație se depersonalizează, că devine un simplu schimb de informații, în urma căruia elevul sau studentul poate deveni un robot apt să repete lucrurile învățate, chiar și de la catedră, ci este necesar să înțelegem care este funcționarea corectă a relației profesor – elev, din punct de vedere al pedagogiei modelelor.
Familia, spațiul public, societatea au nevoie de oameni cu caractere puternice pe care școala trebuie să-și asume în continuare rolul de a le forma. Însă, pentru a pune în practică acest aspect, este nevoie de dascăli care își înțeleg vocația, de oameni care au rostul, prin ceea ce predau, să formeze și sufletele celor din fața lor, asemenea unui părinte sau a unui maestru. Ei vor transmite carte și caracter.
P.S. Expresia „Ai carte, ai parte” s-a referit inițial la „carte” ca act de proprietate care justifică pretenția pentru un anume loc de pământ.
Sursa foto: Wikimedia.org
