de Alex Szollo
S-a întâmplat ieri să ies, așa cum fac atunci când ne permite timpul, cu prietenii la un film. E o modalitate de destindere perfect comună, pe care-o practică, după cum știm cu toții, indivizi din diverse categorii sociale. Bineînțeles, o persoană cu dizabilități fizice nu face excepție de la regula asta, iar dacă persoana respectivă mai e și un nerd înnebunit după filme, atunci treaba e extrem de clară. O fi nevoie să fiu sprijinit, m-oi mișca eu cu velocitatea amețitoare a unei țestoase turbate, dar când e vorba să fie un film pe care să vreau să-l văd, mă duc și-l văd fără să fac prea mare caz de faptul că există ceva ce mă diferențiază fizic, și deci, vizibil, de ceilalți participanți la reprezentație.
Se întâmplă de multe ori când ieși „în oraș”, vorba românului, să dai de tot felul de oameni, fiecare cu obiceiurile și caracterul lui. Știm cu toții cât e de important să te „antrenezi” pentru a te descurca atunci când dai de câte un individ mai…aparte.
Însă, uneori, ai ocazia să dai de un anume tip uman despre care nu știi dacă ar trebui să-ți provoace râsul sau un mare, sănătos și neaoș american „Dude, what the…?” Ăsta a fost și cazul unui nene cu o combinație de aparente bune intenții și o stângăcie vecină cu băgatul în seamă „ca musca-n zer”, vorba prietenului meu.
Tipu’, ochelarist, sfrijit, speriat aparent de bombe, cu ochi mărunți, de rozător ieșit la lumină de prin vreo gaură dintr-un ungher obscur, se-apropie de noi, imediat după ce m-am așezat, din motive de comoditate și spirit practic(adică mai pe românește, ca să nu-mi bag ca și ciobanu’-n mijloc de drum picioarele târșâitoare printre cele ale celorlalți cinefili în momentul ieșirii de la film), pe margine. Cum ziceam, vine nenea ăsta timorato-băgător de seamă, se apropie de noi, și zice, cu o voce de-aia afectată, către prietenul meu cel mai bun, care, atenție, mă știe de mai bine de 7 ani:
„Mă scuzați, dar ați făcut o greșeală. Eu lucrez de peste paisprezece ani cu persoane handicapate, și știu că persoanele handicapate se așază pe rândul de mijloc la film, ca să nu se simtă dezavantajate”.
În momentul ăla, am început să-mi spun în gând „OK, calm, calm, ăsta-i de-ăla ce vorbește ca să nu tacă”, iar prietenul meu, David, pe un ton cât se putea de liniștit având în vedere penibilul situației create, zice „Domnule, el nu e o persoană handicapată, ci un om cu foarte multe abilități, iar dumneavoastră nu sunteți în măsură să-mi spuneți mie, care-l știu de niște ani, cum să mă comport cu el sau în preajma lui. Mulțumesc!”. Iar eu, cel vizat, zic „Dom’le, uită-te un pic la fața mea. Am față de om care să se simtă dezavantajat de ceva? Dac-ar fi fost cazul, aș fi spus clar și răspicat asta!” Întrebarea mea e următoarea, în cazul ăsta: ce om care lucrează de ani de zile cu persoane cu dizabilități, se referă la ele ca fiind „handicapate”?
Vin acum cu niște sfaturi din partea unui individ cu dizabilități care nu face mare caz de chestia asta, pentru toți cei care cred că trebuie să aibă un anume cod de conduită în preajma noastră. Da, suntem oameni diferiți din punct de vedere fizic de voi, și necesităm un pic mai multă atenție, tot din punctul ăsta de vedere. Dar dacă avem o dizabilitate nu înseamnă cu niciun chip că o să ne spargem dacă ne ștergeți în treacăt cu cotul, o să intrăm în pământ de rușine dacă puneți întrebări oneste și motivate de pură curiozitate, sau o să facem un tărăboi cât toate zilele că n-avem locul din mijloc la film.
Tu, membru/ă al/a societății în care trăim în ziua de azi ce nu reușești să depășești barierele propriei stângăcii sociale, vrei să te-apropii de mine? Fă-o! Te invit s-o faci, cu toată căldura și deschiderea pe care-o am. Dar, te rog, fii natural. Nu-ți pune singur piedici în a face asta. Vrei să-mi întinzi mâna, prietenește? Ai fi surprins să vezi că s-ar putea să ți-o strâng destul de zdravăn și de sănătos, dacă văd că-mi place fața și atitudinea ta, și să-ți mai și zâmbesc cu toată fața în timp ce fac asta. Nu-ți fie teamă că m-aș putea simți stingher în prezența ta. Faptul că mă târăsc ca un moșneag și mă mai și împiedic uneori nu mă face să fiu reticent în a mă apropia de oameni care-și pot folosi trupurile la capacitate maximă, și în a mă simți cât se poate de OK în preajma lor. Niște reflexe mai „ruginite” nu mă împiedică să am exact aceleași hobby-uri ca un tânăr obișnuit, să fiu extrem de deschis și de prietenos cu oricine se apropie sincer de mine, și să mă bucur de fiecare clipă din viață la intensitate maximă? Vrei să mă cunoști? Prinde, frate/soro, un pic de curaj, sau, ca să-i parafrazez într-un mod fără perdea pe nepoții unchiului Sam, „grow a pair!”. Nu mai trăim în Evul Mediu, în care persoane asemenea mie erau nevoite să stea claustrate, izolate de restul societății. Ieșim cu încredere și deschidere în lume, ne bucurăm de ce are de oferit, și suntem cât se poate de naturali când vine vorba de asta. Știm și noi să facem atmosferă la câte-un chef(cine vrea să mă vadă în elementul meu nu trebuie decât să bage niște Elvis, Guns N Roses, Bon Jovi, sau orice altă trupă rock old-school ultracunoscută), să râdem la o glumă mai deocheată, sau să spunem ce și cum nu ne convine când e vorba de felul în care suntem priviți sau tratați. Vreți să nu ne stânjeniți? Aveți, rogu-vă frumos, grijă să nu păreți stânjeniți în prezența noastră, căci stânjeni-ne-vom și noi de stânjeneala voastră.
Țineți minte un lucru: dacă noi, ca persoane cu dizabilități avem puterea de-a fi noi înșine în preajma voastră, atunci înseamnă că nu așteptăm nici mai mult nici mai puțin de la voi. Vreți să arătați că știți cum să vă purtați „normal” cu o persoană cu dizabilități? Atunci, arătați exact atitudinea pe care ați avea-o în fața oricui altcuiva. Nu vă uitați cu coada ochiului la un cărucior cu rotile, o cârjă sau un om care sprijină pe cineva. Încercați, în schimb, să vă uitați cu încredere la omul absolut natural de dincolo de toate aspectele astea, și poate veți găsi un prieten de toată isprava.
