de Liliana Niculescu
Orice om este apt de a seduce, fie că este vorba despre seducţia strict carnală, fie că este vorba despre seducţia până în graniţele aşternutului (suntem seduşi de cuvinte, fapte, simpla existenţă a celuilalt), cu toţii aşteptăm acel ceva care să ne dea peste cap toate convingerile, toate regulile, acel ceva care “să ne duca de o parte”.
Aceasta sintagma este, în fapt, motivul în jurul căruia este construită cartea lui Gabriel Liiceanu, Despre seducţie. Relaţia seducător – sedus este, în fond, o relaţie răpitor – răpit. Însa nicicând cuvântul “răpire” nu a avut un impact mai puternic asupra celor implicaţi. Existenţa celei de-a doua lumi – lumea deschisă de către seducător, acum noua lume a sedusului – este plină de mister, uneori de incertitudine, dar o incertitudine atât de aşteptată, încât posibilitatea de a eşua nu este luata în calcul.
Liiceanu caută exemple unde seducţia a jucat un rol esenţial în istorie, din Antichitate până în secolul ce a trecut. Platon este primul care vorbeşte despre spirit si carne, iar Socrate este o adevărată emblemă a seducţiei, în primul rând în plan filosofic. Dorinţa lui Charmides de a-i capta atenţia naşte în Socrate o întrebare ce poate schimba concepţia despre seducţie: ” De ce să nu-i dezbrăcăm şi privim sufletul, înainte de trup?”. Apoi, când Alcibiade este respins de Socrate, vedem ca frumuseţea este privită “cu o răceala de neînchipuit”. Aşadar, seductţa nu ţine cont de frumuseţea exterioară. Frumuseţea interioară, capacitatea celuilalt de a te duce “de o parte”, toate acestea însumează adevărata seducţie.
Pe de altă parte, avem poveştile lui Boccacio din “Decameronul”. Aici, lăsând la o parte faptul că seducţia îşi face apariţia într-un loc interzis (mănăstirea), cei care o cunosc termină prin a fi învinşi de propriile dorinţe. “Lumescul” este, aşadar, câştigător. Însă acest tip de seducţie este cel mai autentic?
De departe, cel mai bun “studiu de caz”, este relaţia dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt, şi anume relaţia dintre profesor şi elevul său, relaţie care a avut un impact extraordinar asupra fiecărei părţi. Filosof, autor al celui mai important tratat despre condiţia umană, Heidegger este copleşit de prezenţa Hannei (privirea care mă străfulgera când eram la catedră). La rândul ei, Hannah, aflată într-o “angoasă existenţială”, aşteaptă practic să fie sedusă. Sedusă de ceea ce spune, crede, simte Heidegger. Celebritatea, starea lui civilă, se pare că nu sunt de ajuns pentru a se împlini. Apariţia Hannei înseamnă apariţia inspiraţiei, a muzei absolute. O madonizează, mărturie stând scrisorile dintre cei doi. Hannah este un obişnuit neobişnuit. Obişnuit, pentru că este reală, are statutul studentei, şi doar o întâmplare a făcut ca ea să fie cea care să-i atragă atenţia lui Heidegger, şi nu alta. Neobişnuit pentru că ceea ce se petrece cu Heidegger după ce o cunoaşte, trece de limite. Forţa pe care aceasta i-o dă, puterea de a scrie “Fiinţă şi timp”, toate acestea sunt datorită Hannei. Un singur lucru se abate de la regulă: câmpul de fugă. Chiar dacă este conştient de minunea numită Hannah, nu îşi poate încălca statutul de soţ, tată, cap de familie (Niciodată nu voi putea spera ca îmi vei aparţine). Întâlnirile lor sunt ferite de ochii lumii, dragostea lor trăind mai mult în absenţă, peste tot şi nicăieri. Însa puterea seducţiei nu dispare, ci rămâne reper pana la sfârşitul vieţii.
Gabriel Liiceanu reuşeşte, prin acest tratat poate prea mic pentru a cuprinde un subiect atât de amplu, să trezească în noi frica de a nu fi seduşi niciodată. Căci “vai de cei ce nu au apucat sa fie sedusi!”. Cine ii duce “de o parte”? Posibilitatea de a nu fi sedus este sinonimă cu o lacună sufletească. Privarea de o lume nouă pare imposibilă, şi totuşi, există. Atunci, unde ne sunt seducătorii?
Sursa foto: Wikimedia.com
