Cărți de citit în 24 de ore: André Gide – Fructele pământului

Distribuie!

de Daniela Lupașcu

„Cele mai mari bucurii ale simțurilor mele au fost însetări potolite.” André Gide, Fructele pământului

André Gide, cel care a trăit în două secole diferite şi a cărui scriitură este strâns legată de simbolism,  ne-a vorbit, atemporal, în mai puţin de 200 de pagini, despre bucurii întâmplătoare, despre aşteptări, fructe prea coapte, despre ferestre zăbrelite şi despre faţa mişcătoare a apelor.

Printr-o carte atât de lirică, poemul în proză Les Nourritures Terrestres, sau Fructele pământului cum a fost tradusă, Gide scoate la suprafaţă, ca printr-un proces de coacere a fructelor, adevărata esenţă umană, de o voluptate şi o fervoare nemaîntâlnite în paginile unui scriitor născut în plin secol XIX.

Cartea este, de altfel, un manifest împoriva burgheziei, al limitărilor de orice fel impuse de societate, de religie, de familie chiar. „Uram căminele, familiile, toate locurile în care omul crede că poate găsi odihnă, şi afecţiunile neîntrerupte şi fidelităţile în dragoste şi ataşamentele de anumite idei –  tot ce compromite libertatea. Ziceam că orice noutate trebuie să ne găsească întotdeauna în întregime disponibili.”

André Gide îşi arată, astfel, înclinarea spre urmarea impulsurilor, eliberarea de orice constrângere, revendicarea libertăţii; interesantă abordare pentru că, spune Gide în prefaţa din 1927: „Am scris această carte în clipa în care, prin căsătorie, îmi fixasem viaţa”.

Natanel, destinatarul gândurilor pe care le însemnează Gide, este o fiinţă mult iubită de narator, deşi imaginară; pare mai degrabă că este vorba despre un învăţăcel, un fruct încă necopt, „un suflet încă în negură” pe care încearcă să-l educe sugerându-i ce să aştepte, ce să iubească, ce să lase în urmă... „Natanel, să nu rămâi legat de ceea ce îţi seamană – să nu rămâi, niciodată, Natanel. (...) Nu te ataşa în sinea ta decât de ceea ce simţi că nu există nicăieri în altă parte.( ...) Aşteaptă tot ce îţi iese  în întâmpinare – dar nu dori altceva decât ceea ce vine spre tine.”

Îi răspunde discipolului său la întrebări pe care încă nu le pusese: „Ce este voluptatea?” ar fi una dintre ele: „Natanel, vreau să te învăţ ce e ardoarea. ... Voluptate! acest cuvânt aş vrea să-l repet fără încetare, l-aş vrea sinonim cu „a fi satisfacut”, şi chiar să ajungă să spun „a fi”, pur şi simplu.

Ce este înflăcărarea?” ar fi următoarea întrebare: „Natanel, am să-ţi împărtăşesc înflăcărarea. Faptele noastre se leagă de noi, precum de fosfor sclipirea. Ele ne consumă, ce-i drept, dar ne făuresc strălucirea. Şi dacă sufletul meu a preţuit cât de cât, a preţuit pentru că a ars cu mai mult zel decât altele.”

Imnul care ţine loc de concluzie schiţează  o analogie subtilă între destin şi „mersul stelelor”,  stele care depind una de cealaltă şi care  au ales fiecare să meargă pe drumul ce trebuia urmat, un drum prestabilit; prin urmare, drumul necesar a devenit drumul dorit printr-o „voinţă desăvârşită”. Paradoxal, pornind de la îndemnul de eliberare, dorindu-şi ca prin această carte să îi trezească lui Natanel  dorinţa de a pleca: „de a pleca de oriunde, din oraşul tău, din familia ta, din odaia ta, din cugetul tău”, iată că, prin mersul stelelor descris în ultima pagină, Gide ajunge să îi sugereze revenirea la un aşa-zis destin, la imposibilitatea desprinderii de ceea ce ne este dat.

Tot în final, în Închinare, i se adresează lui Natanel pe alt ton, aproape ca îi ordonă să uite de el, să uite de cartea sa, deci implicit de toate cele povestite şi toate sfaturile sale, reluând ideea că o cunoaştere de suprafaţă nu este de ajuns: „Nu-mi ajunge să citesc că nisipurile plajelor  sunt moi; vreau ca picioarele mele goale să le simtă.”De altfel, această afirmaţie se leagă şi de îndemnul spre arderea cărţilor: „Trebuie să arzi toate cărţile (...) Eu am petrecut trei ani călătorind ca să uit tot ce învăţasem.” Iată o idee pe care, trebuie să recunosc, nu o regăsisem, până la Gide, nicăieri: negarea valorii cărţilor, a cunoaşterii prin acestea. „Orice cunoaştere pe care n-a precedat-o o senzaţie, mi-e de prisos.”

Părăseşte-mă”, îi strigă naratorul în cele din urmă lui Natanel, spunându-i să-şi caute singur propriul adevăr: „Dacă eu ţi-aş căuta hrana, nu ţi-ar fi foame s-o mănânci; dacă eu ţi-aş face patul, nu ţi-ar fi somn să dormi în el.”

Nenumărate  rondeluri se regăsesc în acest poem în proză al lui Gide, în această scriere sinceră şi asumată, unul dintre ele este ”Rondelul Rodiei”:

 – O! de-ai putea dori numai ce poţi atinge, –

Natanel, să nu crezi că există

Posesiune mai perfectă;

Cea mai subtilă bucurie

O simt în setea potolită;

Fructele pământului sunt urmate de Noile fructe, cuprinse în mai puţin de o sută de pagini şi publicate la 38 de ani distanţă de primele. Deşi se succed, nu se aseamănă – n-am regăsit în Les nouvelles nourritures aceeaşi fervoare, aceeaşi voluptate şi ardoare cu care s-au copt şi au fost gustate primele fructe. Dar despre toate astea, mai târziu.

Sursa foto: Facebook

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*