Ştiaţi că/
pagina schimbată/
alineatul nou/
pot da senzaţia/
unor valuri line/puternice/
asemeni celor cu care marea mângâie sau brăzdează ţărmul?/
şi că aceste valuri/
pot fi transformate/
în fraze scurte/
care/
să imite/
lungimea/ puterea/ sau intensitatea unui val?
Aceasta este o mostră din cartea lui Alessandro Baricco, intitulată scurt şi expresiv Novecento. Mai exact, aceste tipuri de pasaje le puteţi găsi pe la final, unde imaginaţia personajului principal ajunge deja să se confunde cu fluxul mării.
Şi acum că v-am intrigat să pornim în ale ‘recenzatului’.
Vă mărturisesc întâi că după ce am citit această carte am realizat că omul în viaţă se ghidează foarte mult după principiul insectei atrase de lumină, sau mai frumos spus, se îndrăgosteşte de tot ceea ce îi provoacă imaginaţia. Veţi vedea şi de ce.
Pentru cine a văzut întâi filmul lui Giuseppe Tornatore, La legenda del pianista sull’oceano, cu Tim Roth în rolul principal, nu e prea târziu să citească nici cartea sau viceversa. Eu cel puţin aşa am făcut. Ştiţi foarte bine că în era noastră există mai multe şanse să ajungă întâi ecranizarea unei cărţi la noi, decât textul în sine. Dar nu-i o tragedie, căci acesta este un exemplu de masterpiece pe planul a două arte: literatură şi cinematografie. Nu aş îndrăzni să spun nici că filmul e mai bun decât cartea şi nici invers. Ambele sunt o măiestrie a talentului creator.
Novecento al lui Baricco aduce în faţa cititorului un monolog teatral care are ca motto: „Nu eşti nimeni dacă nu ai o poveste de spus.” Personajul principal pare total `de pe altă lume`, dar o să vă cucerească în mod cert cu aura sa uraniană. Danny Boodman T.D Lemon 1900, aşa cum este `botezat` de salvatorul său, poate fi plasat, din punctul meu de vedere, pe locul doi. Personajul acesta este folosit de Baricco precum o plasă pentru peşti. Intrigant, cu un talent înnăscut care pare imposibil de dobândit în situaţia lui, cu o poveste unică în ceea ce priveşte circumstanţele apariţiei sale la bordul vasului The Virginian, cu o percepţie inedită despre viaţă; în mai puţine cuvinte, o fire captivantă, dar care deţine ceva special faţă de tot restul societăţii: libertate, libertate deplină. Pentru 1900 nu există convenţii sociale, nu există norme, nu există reguli, nu există nimic în afară de el, pianul său şi oceanul.
Muzică, imaginaţie şi valuri. Acesta ar fi sugestia mea de subtitlu pentru jucărioara lui Baricco. Un aspect al vieţii cuprins în aproximativ 80 de pagini: libertatea. Marea înseamnă libertate prin puterea ei de atracţie, prin vastitate, prin fluxul talazurilor şi prin uşurinţa cu care ne atrage. Arpegiile lui 1900 curg pe claviatură asemeni valurilor care ating ţărmul iar pe urmă se sting înapoi în mare. Libertatea imaginaţiei, zborul spiritului şi fluxul gândirii au ca prieteni de nădejde undele mării. Pe pâmânt solid n-ar fi fost posibilă o astfel de poveste. Pâmântul, prin scopul lui practic, zămisleşte rădăcini, şi uneori chiar împotmolire. Sufletul nu are nevoie de aşa ceva.
Din punctul meu de vedere, Baricco a încercat prin acest personaj să demonstreze autenticitatea sufletului uman şi să arate care sunt adevăratele sale instincte şi caracteristici în afara unei societăţi care l-ar putea transforma, modela sau chiar mutila.
Cam atât despre subiect. Vă las pe voi să descoperiţi restul. Cât despre stil, retorica lui Baricco este un vicleşug al limbajului colocvial, sau mai bine spus, e ca şi cum autorul înainte de a se fi apucat de scris ar fi zis : „Fac ceva pe limbaj!” Fără a fi licenţios sau vulgar, Baricco îi oferă cititorului un narator-personaj, cu un limbaj lejer şi cursiv, în stilul anilor 1900, care este într-o perfectă complementaritate cu atitudinea nonconformistă şi inventivă a jazz-ului.
Sursa foto: Wikimedia.org
