Pentru cititorii marquezieni, stilul de scriere al acestui autor înfierbântat de un patos literar pe toată durata scrierii nu va fi nicio surpriză, deoarece tocmai dimensiunile scurte ale acestui roman sunt cele care intensifică treptat firul poveştii.
Gabriel García Márquez ne introduce în povestea micii sale capodopere de nici două sute de pagini ca printr-un ochi de smarald al unui demon.
Ne este adusă în faţă o poveste plasată undeva înaintea căderii Inchiziţiei din spaţiul sud-american, acolo unde spaniolii convieţuiesc şi se simt hăituiţi de indigeni. Acest cadru aduce aminte perfect de celebrul proverb al pictorului francez Francisco de Goya: „Somnul raţiunii naşte monştri”. Demonii lui Márquez sunt nişte bestii ale sufletului pe care omul lipsit de o raţiune lucidă le atribuie celui de lângă el ajungând să se simta bestializat el însuşi în cele din urmă.
Este o poveste despre Celălalt, necunoscut, superstiţii, neputinţă, fatalitate şi viciu, unde religia vine ca o presupusă salvare de la Infern. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, lupta dintre bine şi rău există dinainte de a fi om pe Pământ, iar cel care a ”inventat” demonii, nu a fost omul, el doar se teme de ei. Astfel, Márquez inserează cu un stil inconfundabil numeroase replici-capcană pentru cititorii săi. Demontează anumite precepte printr-un silogism aproape ironic, precum o face în cazul călăului fiicei marchizului, fetiţa turbată, Sierva Maria de Todos los Angeles, când îi spune stareţei mănăstirii din Santa Clara : „Uneori atribuim diavolului anumite lucruri pe care nu le pricepem, fără să ne gândim că pot fi lucruri ale Domnului pe care nu le înţelegem.” Din lupta dintre alb şi negru reiese din nou că lipsa luminii nu face altceva decât să ne adâncească mai mult în beznă, sau mai mult, în propriul întuneric.
Dragostea, primul subiect din titlu, dar al doilea ales de mine, are în această poveste rolul de a duce la pierzanie şi nu din cauza păcatului ci din cauza demonizării ei. Chiar Márquez însuşi a ales această ordine, introducând iubirea în viaţa Mariei la final, dând impresia că poate veni ca o presupusă salvare, dar de fapt singurul lucru care reiese din această dragoste interzisă dintre o fetiţă aflată la începuturile adolescenţei ei şi un bărbat matur de treizeci şi şase de ani este testul final pe care autorul ni-l aduce în prim plan, rămânându-ne nouă să răspundem la întrebarea: ce poate fi mai demonic în noi: trupul sau sufletul? Trupul atât de mult blamat şi claustrat practic de religie sau sufletul întinat şi predestinat de a fi şi el o dată cu trupul un prizonier al propriilor demoni?
Iată cum de la lupta dintre bine şi rău totul se închide, ca o piramidă în vârf, înspre ideea luptei dintre om cu el însuşi. Sierva Maria de Todos los Angeles este o fetiţă ilustrată de un pictor din suita viceregelui „aşezată pe un nor în mijlocul unei curţi de demoni supuşi.” Astfel, persoana care avea nevoie să fie exorcizată era tocmai aceea care era cea mai împăcată cu demonii săi.
Márquez ironizează şi demontează toate fricile, toate teoriile oamenilor de religie, şi ale creştinilor în general, cu privire la ce ştim despre suflet şi trup, într-o manieră barocă şi grotescă, în nişte descrieri bestializate ca exprimare şi mesaj, arătându-ne cum tocmai lucrurile de care ne temem cel mai mult şi pe care le considerăm pierzania noastră sunt de fapt lucruri care ne demonstrează că omul la origine e bidimensional, e plămădit din bine şi rău, şi numai lui îi rămâne şansa de a împăca cele două laturi fără să piardă vreuna.
Personal, această teorie îmi spune încă o dată că perfecţiunea şi bunătatea omului sunt nişte măşti mai mult sau mai puţin reuşit construite din frica de a nu ne exterioriza aşa cum am dori, dar probabil că m-am lăsat prea mult cucerită de cea de-a doua faţetă a cărţii lui Márquez: plasa de atracţie a monştrilor.
Sursa foto: Wikimedia.org
[…] pentru cei care vor să petreacă weekendul citind, reţinem o recenzie de carte de pe gen90.net: Despre dragoste şi alţi demoni, de Gabriel García Márquez. „Márquez ironizează şi […]