The Weekend MacGuffin: Zidul şubred al curiozităţii

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

Se găsea încătuşat de-a binelea de anumite impresii de natură superstiţioasă cu privire la locuinţa pe care o stăpânea şi de unde nici nu se încumetase a mai ieşi de un lung şir de ani (…) înfăţişarea şi materia acelui leagăn al familiei, dobândise, zicea el, în urma suferinţelor îndurate, o stăpânire asupra minţii sale, o stăpânire pe care fizicul acestor ziduri cenuşii, al acelor turle şi al întunecatului heleşteu ce oglindea întreaga zidire o răsfrânsese încetul cu încetul asupra moralului întregii sale existenţe” (Prăbuşirea casei Usher, E.A. Poe)

Pentru că Halloween-ul se apropie cu paşi repezi şi spiritele, pentru care este faimos, vor ieşi la suprafaţă săptămâna viitoare, am ales să aduc în discuţie în articolul de astăzi o temă recurentă în majoritatea poveştilor de groază pe care le citim sau auzim în această perioadă: casa bântuită. Casele părăsite, dărăpănate, situate în locuri izolate sunt de multe ori sursele acestor poveşti deoarece au o doză de necunoscut ce le cuprinde, şi reuşesc în acest fel să acapareze atenţia celor care cred în superstiţii. Dar cum poate avea o construcţie ruinată o asemenea putere?

Literatura a exploatat de numeroase ori acest subiect cu tentă ocultă, însă nimeni nu a făcut-o mai bine decât unul dintre cei mai mari maeştri ai literaturii gotice, Edgar Allan Poe. În povestirea sa, Prăbuşirea casei Usher, Poe abordează o tehnică interesantă, asemănătoare cu a unui fotograf, care foloseşte un soi de zoom-in literar pentru a ne introduce într-o atmosferă gotică de excepţie, una în care domeniul familiei Usher ne este prezentat într-un slow-motion menit să producă o senzaţie precum „un fior de gheaţă, o scufundare, o dureroasă strângere a inimii, o întristare fără de leac a minţii, pe care nici un imbold al închipuirii n-ar mai fi putut-o îndemna spre măreţie” care devine din ce în ce mai acută pe măsură ce naratorul se apropie de clădirea care pare să aibă propriul câmp gravitaţional. Această casă a terorii pare să fie o mască sumbră în spatele căreia se află întreaga dramă a familiei Usher, şi toate elementele din care este compusă sunt o trimitere directă la această familie disfunţională: „Trăsătura cea mai de seamă părea să fie vechimea ei, care întrecea orice măsură. Veacurile o decoloraseră aproape cu totul. Un mucegai mărunt o acoperea în întregime pe dinafară, tapisind-o de sub acoperiş ca un ţesut subţire de broderie migăloasă. Cu toate acestea, nicăieri nu se vedea vreo stricăciune mai neobişnuită. Nu se surpase nici o părticică a zidăriei. Nici o părticică din zidărie nu se surpase, şi era parcă o ciudată nepotrivire între această desăvîrşită îmbinare a părţilor alcătuitoare şi şubreda stare a pietrelor, una cite una”.

Aţi auzit cu siguranţă de Hotel California, al celor de la Eagles. E unul dintre cele mai cântate melodii pe la petrecerile studenţeşti, mai ales dacă apare şi cineva cu o chitară, e cântecul perfect, pe care îl ştie aproape oricine, şi poate fi cântat atât într-o cameră de cămin, cât şi în jurul unui foc de tabară. Puţini sunt atenţi, însă, la versurile pe care le cântă, o pânză narativă excepţională care pusă pe acordurile unei chitări, creează o poveste care are în centrul ei un alt specimen din categoria clădirilor bântuite: hotelul. Protagonistul, supus unui ritual care îi dă peste cap toate simţurile, se simte atras către hotelul care îl face din prima să îşi pună întrebarea: „This could be Heaven or this could be Hell”, o dilemă pe care nu o rezolva până la final, când realizează că se află de fapt într-un fel de Purgatoriu: „You can check out any time you like/ But you can never leave”. Hotelul, loc plin de spirite care te pot trezi în mijlocul nopţii, este de asemenea o alegorie la excesul din America anilor ’70-’80, şi la destrămarea conceptului de american dream.

Nu în ultimul rând, casa bântuită ne duce cu gândul la spiritele care au populat cândva această locuinţă, şi care nu îşi găsesc pacea. Acesta este şi cazul peliculei lui Alejandro Amenábar, The Others, un masterpiece al filmelor horror, care ne introduce într-o atmosferă sumbră, într-o casă imensă unde draperiile sunt în permanenţă trase, unde unele personaje suferă de o boală care nu permite expunerea la lumină, în care zgomote ciudate se aud de nicăieri, şi mai ales – unde spiritele nu îşi fac apariţia, ci doar îşi semnalează prezenţa. Acesta este exemplul clasic de casă bântuită, unul în care clădirea pare să aibă o existenţă proprie, şi în care personajele pe care le adăposteşte sunt doar nişte cobai prinşi în labirintul ei imens, care depăşeşte zidăria şi se extinde dincolo de ea.

Deci casa bântuită poate simboliza şi o casă a sufletelor care nu îşi găsesc pacea, şi o alegorie a instabilităţii unei familii, dar şi o metaforă a unui spaţiu asemănător existenţei pline de angoasă a omului. Oricum ar fi, această sursă de mister şi groază este şi va fi văzută ca un loc în care necunoscutul dansează pe zidurile năruite cu umbrele întunericului, pe ritmul unui ecou îndepărtat ce vine din inima clădirii, slăbită de anii care au şubrezit-o, dar care te ademeneşte în mrejele sale asemeni unui păianjen care se hrăneşte cu cea mai mare slăbiciune a omului: curiozitatea.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*