Cărţi de citit în 24 de ore: Joseph Bédier – Tristan şi Isolda

Distribuie!

de Nicoleta Diaconeasa

Foto: Ileana Răchită

Trebuie să ştim, când trecem prin faţa peşterilor Sirenelor, să rămânem strâns legaţi de catarg, fără să renunţăm a asculta cântecul dumnezeiesc care lasă pe muritori să întrevadă fericiri mai mult decât omeneşti.” (Gaston Paris în prefaţa romanului „Tristan şi Iseut”)

Câţi dintre noi mai citim în ziua de azi literatură veche? Românească, franceză, engleză, de orice origine? Mă refer, bineînţeles, la cititorul care priveşte literatura ca pe un prieten, sfătuitor al său, nu neapărat obiect de studiu. Nu foarte mulţi, cred. Cei mai mulţi dintre noi ne ducem adesea la rafturile librăriilor şi alegem un titlu, sau două, în funcţie de subiect, copertă sau uneori recomandări (fericite, sper) însă mie mi se pare asta o metodă un pic hazardată. Rafturile bibliotecilor, cele mai din dos, cărţile cele mai vechi şi prăfuite: de acolo ar trebui să începem.

De aceea astăzi am ales să vă prezint naşterea şi contextul unui roman (vorba vine): Tristan şi Isolda, o poveste de dragoste care a străbătut lumea, timpuri, anotimpuri şi secole. O legendă medievală de origine celtică cu acel aer misterios care a supravieţuit atâtea şi atâtea veacuri.

Aşadar, la început a fost sunetul, apoi cuvântul, dorul şi în cele din urmă, cântul. Cântecul este cea mai uşoară formă de memorare şi râspândire a unor întâmplări, situaţii, personaje. Rezonanţa numelor personajelor şi a locurilor este ceea ce asigură viaţă veşnică unor astfel de romane. Construite din fragmente cântate de truveri domniţelor lor, din pasaje sfărmiţate în groapa literaturii, se repun bazele unei legende care poate atrage atenţia cititorilor. Ajungând să citim un astfel de roman, nu facem altceva decât să asistăm la un castel de arhetipuri, de instincte care ne iau, totuşi, prin surprindere. O poveste e o poveste. Ştii la ce să te aştepţi de la ea. Personaje celebre, locuri de vis, aventuri, eroi şi prinţese, dar chiar şi aşa ne lăsăm prinşi în plasa ei. În felul acesta sunt scoase de sub dărâmături texte legendare care, puse cap la cap, construiesc unul singur. Ce e cel mai fascinant la un roman precum Tristan şi Isolda e că nu are un singur autor, dar asta nici nu mai contează. Citim textul. Descoperim întâi personajele principale şi totodată obârşia lor. Adesea au un destin de împlinit şi probabil un păcat legendar de plătit. Ne trezim în mijlocul unei situaţii din care nu mai putem ieşi. Am aflat de unde vine personajul, trebuie să vedem unde se duce. Aceasta este aventura. Aventura cititorului sau a eroului?  Haideţi să aflăm.

Avem cazul unui tânăr, adesea, care pe parcursul romanului întâlneşte diverşi oameni care îl ajută (sau nu) în diverse situaţii, iar la final, acesta rămâne cu ceva, ori cu fiinţa iubită, ori cu o înţelepciune dobândită. Cât de fantezist vă pare acest scenariu la o primă analiză? Eu cred că deloc. Că lucrurile se complică într-un fel în care în viaţa reală vi se pare imposibil de realizat, că totul are happy-end şi ştii că aşa ceva nu se poate. De unde? V-aţi trăit deja sfârşitul vieţii? Nu, dar eroul tău da, aşa că nu-ţi râmâne decât să-l crezi pe cuvânt. Şi asta şi facem. Citim asemenea romane, cu presupusul titlul de legendă, dar de fapt, în sinea noastră vrem să credem şi credem că sunt mai reale decât orice alte romane contemporane pe care le citim. Indiferent de sursele lor, de transformările prin care au trecut, citind romane vechi avem impresia că asistăm la însufleţirea unor statui din marmură. Tristan şi Isolda sunt  pentru cititorii de azi nişte figuri fixe, rigide, înveşmântate în hainele lor vechi, în armuri cavalereşti şi rochii lungi şi albe precum ale fecioarelor din catedralele catolice, dar nu mai puţin vii în mintea noastră încă de dinainte de a fi auzit de ele. Rezistenţa timpului este de obicei o dovadă de nestrămutat a importanţei unui text, oricânt de fantezist sau simplu ar părea el. De aceea romanele curteneşti/ cavalereşti, lumea de la curtea regelui Arthur, personajele precum Tristan şi Isolda, Lancelot şi Guinevere, Romeo şi Julieta pot părea plămădite din una şi aceeaşi persoană, pot părea puse în contexte şi timpuri diferite, dar pentru noi, ţelurile şi viaţa pe care o dau poveştilor din care fac parte nu sunt mai puţin credibile faţă de propriul destin.

Sper că s-a înţeles de ce nu am ales să recenzez textul ca atare, chiar dacă am pornit de la exemplul celui mai vechi roman de dragoste compus din fragmente poetice şi transpus în proză. Trebuie să avem anumite lucruri în vedere atunci când ne întâlnim cu un astfel de text, abia apoi să încercăm să descoperim teme care merită abordate în amănunt. Ne vom reîntâlni aşadar peste două săptămâni, tot luni, în cadrul rubricii C24h cu un articol care vă va vorbi despre întreţesăturile unui roman curtenesc şi o piesă de teatru shakespeariană.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*