„I remember when I lost my mind
There was something so pleasant about that place…” (Gnarls Barkley, Crazy)
Industria science-fiction a încercat, încă de la apariţia ei, să acţioneze precum un profet cultural. Scenarii futuriste, imagini post-apocaliptice, maşinării sofisticate şi încercarea omului de a rămâne pe cât de uman posibil sunt câteva dintre conceptele care definesc acest domeniu vast. Robotizarea şi regulile create de Asimov sunt de departe conceptele cele mai interesante din cultura SF, iar întregul proces de creaţie şi realizare al acestor concepte definesc o distopie din care trebuie să conştientizăm întregul mecanism din spatele metalului sofisticat al procesului cultural. Deşi nu voi aborda în totalitatea industria SF în acest articol, aceste idei sunt necesare pentru a înţelege cum funcţionează conceptele aplicate în realitatea aflată undeva între distopie şi utopie.
Omul este o maşinărie. În esenţă, asta reprezintă din punct de vedere fizic – o maşinărie evoluată, un model de invidiat, creat în cele mai mici detalii să funcţioneze excepţional, atât fizic, cât şi intelectual. Singurul „defect” al său este fragilitatea, fizică şi sentimentală, defect care rezultă într-o goană nebună pentru anularea acestuia, pentru a înlătura întocmai umanitatea care ne diferenţiază de un autoturism sau de un ceas elveţian. Această idee este explorată în filmul lui Mark Romanek, Never let me go, o distopie în care o specie umanoidă este creată şi crescută special pentru donarea de organe. Iată fragilitatea! Mecanismul, care pare să nu mai funcţioneze după un rodaj temporal, trebuie înlocuit cu orice preţ, chiar uman. Revolta, care se produce inevitabil împotriva unui destin care este privit cu atât de multă seninătate, încât devine de un tragism incredibil, este înăbuşită de o societate care a transformat deja acest proces într-o normalitate tulburătoare, încât este privită ca pe o minune a medicinii moderne, un sacrificiu minor pentru bunăstarea majorităţii.
Un semnal de alarmă vine din partea unui masterpiece muzical, melodia Crazy a lui Gnarls Barkley, care poate fi interpretată ca un reproş adus societăţii. Aceasta începe superb cu un soi de anamneză: „I remember when I lost my mind” care duce cu gândul la momentul dinainte de a fi stigmatizat de un impas sentimental, cu un potenţial nociv, care ar fi putut să-i mecanizeze întreaga fiinţă, punând monopol pe întregul său destin. Evadarea în „nebunie”, modalitatea de a se revolta împotriva acestui impact nefavorabil, poate fi ingredientul necesar oricărui om pentru a nu se lăsa influenţat de niciun factor exterior, rezultatul fiind o maşinărie-nebună, un hibrid ce caracterizează fiinţa umană, nebunia nefiind aici pierderea minţii, din punct de vedere medical, ci exact opusul – totalitatea mijloacelor de păstrare a conştiinţei.
Această nebunie este la rândul ei un concept care poate fi dăunător fiinţei umane, în momentul în care este împins către nişte extreme ale nonconformismului, doar pentru a nu se alinia cu niciun sistem de valori promovat de societate. Acest caz este semnalat în romanul lui Chuck Palahniuk, Fight Club, la rândul ei un soi de distopie, ce reneagă întregul şablon al civilizaţiei şi al capitalismului, arucându-l, la propriu, în aer. Rezolvarea conflictului interior din oamenii inerţi, mecanisme patetice din toate colţurile şi păturile sociale, se face printr-o metodă extremă – instigarea la violenţă ca mod de terapie. Încercarea de a introduce reguli într-o formă de răzvrătire este ceea ce conduce către degenerare în masă, anarhie şi nihilism, forme care se vor a fi o metodă dură şi imperios necesară, o tabula rasa a tuturor concepţiilor şi formelor de mecanizare, rezultatul fiind unul distructiv, ale cărui consecinţe nu sunt cunoscute.
În esenţă, roboţii din industria SF nu sunt nişte mecanisme inventate de om, ci pur şi simplu sunt un prototip de oameni fără sentimente. Diferenţa e că nu sunt o invenţie, ci o urmare a unei involuţii sentimentale. Acesta este un semnal de alarmă profetic asupra tehnologiei şi a structuralizării excesive care ar putea să golească fiinţa umană de sentimente, până se va ajunge la un vid sentimental, o stare latentă în care, lipsiţi de nebunia imaginaţiei şi vocea raţiunii, vom ajunge să fim nişte rotiţe stricate, care se învârt în gol, mecanizând orice urmă de umanitate.
Sursa foto: Wikimedia.org
