Am crescut mare, mama…

Distribuie!

de Carmen Ghicică

Nu știu dacă taifunul de emoții ale lui Decembrie e de vină pentru cuvintele următoare; eu vreau să le „scot în lume“ de ceva timp, dar nu am putut să le rostesc, îmi e mai ușor să le scriu. Dar le împart și cu voi, pentru că nu sunt numai ale mele. Eu vorbesc și pentru tine, și pentru el, și pentru ea. Dar nu pot să îi spun EI:

Mama, nu mă mai uit la desene, acum mă uit la Game of Thrones sau la documentare; nici Rațele și Vânătorii nu mai joc, acum joc Angry Birds pe tabletă, în metrou; nu mă mai duc la școală, acum mă duc la facultate... sau nu mă duc deloc, mama...; nu te mai aștept să vii de la serviciu, acum aștepți tu să ies de la serviciu ca să te sun; nu mă mai uit la tine și la tata cum vă iubiți, acum îmi trăiesc propria telenovelă; nu mă mai murdăresc de cerneală pe mâini, acum doar ating ecranul unui telefon și scriu mult mai repede, i se spune display, mama, display-ul smartphone-ului meu...; nu mai scriu literele alfabetului pe caietele alea, tip, enervante și obositoare, acum scriu articole pentru reviste sau bloguri, așa îmi obosesc eu ochii, mama...; nu te mai întreb ce mâncăm, acum te întreb ce îmi trimiți de mâncare; nu te mai sărut pe frunte sau pe obraz de noapte bună, acum îți trimit mesaj și îți spun că te pup; nu îți mai deschid ușa să te întreb ce faci, acum vin acasă să văd ce faci; nu te mai văd în fiecare zi... nu te mai văd nici măcar în fiecare săptămână, acum te văd o dată pe lună.

Te-am trezit de atâtea ori în noapte și nu te-am lăsat să mă adormi... iar acum îmi este atât de somn, mama, dar nu am timp să dorm. Acum nopțile mele nu se scurg gândidu-mă cum îmi va fi în București, ci cum vor fi în State, pentru că vreau să plec în State, mama... și o să plec de lângă tine, deși tu nu ai plecat niciodată de lângă mine...

Am renunțat să mai fac atât de multe lucruri, dar tu ce faci?! Tu nu ai obosit? M-au rănit, mama... Ceartă-i, așa cum o făceai cândva! Dar iartă-i, mama...! Iartă-mă, mama...! Am crescut, mama, m-ai crescut...

..........................................................................................

Mai ești cu mine, tu? Da, tu... tu, cel care citești?!

Eu am întrebat-o pe mama mea: „Cum? De ce? Pentru ce? Până când?“  Și știi ce mi-a răspuns?! „Pentru că... tu.“

..........................................................................................

Mi-e frică să trec strada, mama... Nu se uită nimeni, toți fug. Aș vrea să fug și eu, mama... Poate că ar trebui să fug, dar prefer să fug spre, ci nu de ceva sau de cineva. Mi-e frică de faptul că într-o zi, o să mi se adreseze și mie asemenea cuvinte. Dar eu n-aș rezista. Tu cum poți, mama?!

Și gata, niciun cuvânt în plus. Trebuie să prind ultimul metrou și să O sun.

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*