„Ăștia mici” și războiul de proporții epice dintre cărți și gadgeturi

Distribuie!

de  Alex Szollo

Se spune în zilele noastre că trăim în „era informației”, și puține lucruri spuse azi exprimă cu un grad atât de ridicat realitatea. Apropo de informație, cunoaștem cu toții faptul că vârsta cea mai propice pentru acumularea de cunoștințe este copilăria. Un creier în formare are o capacitate remarcabilă de înmagazinare a informațiilor noi.
Nu vă ascund deloc faptul că sursele mele preferate de informare rămân cărțile. Da, petrec foarte mult timp în mediul online, deci îmi e extrem de ușor să accesez Internetul, bază de date colosală. Însă întotdeauna voi avea un respect aparte pentru cărți. Am fost crescut înconjurat de ele, și nu m-aș putea vedea trăind într-o lume în care să nu mai existe, să nu le mai țin în mâini, să nu mai întorc paginile, să nu le mai simt mirosul.

Vorbeam la început despre realitate. Așadar, să încercăm să analizăm un aspect al realității zilelor noastre din perspectiva a tot ceea ce am spus până acum. Se ia un „ăsta mic”, cum le zice tot românul copiilor, și i se pun în față două lucruri. Una bucată carte nouă, și una bucată gadget high-tech. Se repetă treaba asta cu mai mulți, și când se ajunge la un număr cât de cât semnificativ, se face socoteala tuturor alegerilor puștimii. Cred că nu exagerez când spun că ar fi foarte mare lucru ca din zece puști, cinci să aleagă cartea. Și totuși...de ce? De ce s-a ajuns aici? Mușcă, oare, chestiile-alea dreptunghiulare, cu coperți ilustrate și pagini pline de litere?
După mine, reticența multora dintre copii în fața lecturii apare din mai multe motive. În primul rând, în societatea noastră ultratehnologiza(n)tă, cartea nu mai reprezintă de multă vreme singura sursă de informație. De când cu prezența distinsului domn Google pe telefoane și tablete, (mai un pic și apare și-n oglinda de la baie) orice puști vede în a avea net la purtător definiția însăși a ideii de „tu ești cel mai tare!”. În plus, de ce să citești cartea, când „rezumatu’ de pe net” ți-o dă mură-n gură, indiferent de cât de „diluat” i-ar fi conținutul.
În al doilea rând, de vină e o sintagmă care i-a îmbolnăvit pe mulți puști de „lecturofobie”.

Sintagma asta nenorocită e „pentru școală”. Se știe limpede ce părere am despre felul în care merge școala românească. Da, e foarte bine că s-a stabilit un număr de autori canonici, întrucât fiecare națiune civilizată de pe Pământul ăsta are unul. Dar „canonic” nu trebuie neapărat să însemne „clișeic”. Niciodată nu am suportat să îmi torn în cap comentarii de prin cărți care se străduiau să completeze manualele de limba și literatura română, și nu e de mirare că nici copiii din ziua de azi nu suportă asta. Cred că rolul literaturii este acela de a transmite un mesaj mereu viu, mereu autentic, care să poată fi ținut minte și aprofundat datorită adevărului pe care îl transmite, nu datorită descrierilor țepene care-i sunt conferite câte unui autor. Normal, expuși fiind la o grămadă de expresii învechite care le sunt băgate pe gât ca fiind în mod obligatoriu demne de memorat, nu o să le placă vreodată Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu și celelalte figuri ilustre ale literaturii noastre, pentru că nu vor găsi nimic de actualitate în ceea ce aceștia scriu, și vor reuși să-i situeze doar în contextul expus la școală. Ce ne facem însă când puștii noștri prind groază de orice carte și ajung să considere cititul obositor și doar „pentru școală”?

Păi, ce să ne facem? Îi luăm frumos deoparte și le explicăm după puterea lor de-a pricepe că ideea de a citi o carte nu este numai „pentru școală”, ci „pentru viață”. Cred cu toată tăria mea că nu există copil pe lumea asta căruia să nu îi facă plăcere, să nu îi stârnească interesul absolut nicio carte! Trebuie doar găsit elementul care îi place și exploatat la maximum.
Nu mă înțelegeți greșit: nu mă situez deloc în favoarea unora dintre produsele de consum branduite ca fiind cărți pentru copii. Sunt pline magazinele de cărțulii absolut banale ce poartă titluri și imagini ale unor seriale extrem de populare printre puștoaice, de soiul lui Hannah Montana sau Violetta. Astea, după mine, sunt motive de-a tăia copaci aiurea, ca să se umple buzunarele unor starlete de bani gata care o să o ia urât de tot pe ulei(dacă nu au luat-o deja). Există tot felul de cărți care chiar dacă nu se regăsesc în programa școlară, pot îmbogăți semnificativ cunoștințele, vocabularul și spectrul moral al micilor cititori. Exemple? Un Colț Alb, primul roman citit vreodată de mine, un Tom Sawyer sau Huckleberry Finn, sau orice-a scris Jules Verne. Nici cu J.K. Rowling nu mi-ar fi rușine, sincer să fiu, chiar dacă mulți nu o consideră „clasică”. Vă dau un pont. Există o chestie care cam pute un pic a ipocrizie în legătură cu termenul „clasic”, care, naiba să-l ia de termen folosit prost, apare doar atunci când autorul căruia îi este atribuit nu se mai poate bucura de el, fiind, săracu’, sub pământ. Foarte, foarte puțini(dacă aș fi extrem de cinic, aș spune, sincer „zero”) autori „clasici” au avut parte de recunoașterea meritelor lor în timpul vieții. De fapt, neprezentați într-o lumină care să atragă atenția copiilor, nici după trecerea dincolo nu vor fi apreciați la valoarea lor adevărată. Mi s-a întâmplat să aud chestii de genul „Eminescu? Păi ce să citesc eu de la el, dac-a murit?”, din partea puștimii de azi.

Recomand tuturor adulților aflați în poziția de-a ghida parcursul educațional al copiilor, fie că vorbim de părinți sau de profesori, să pună accent pe necesitatea, și nu pe obligativitatea lecturii, și să încurajeze copiii să-și exprime părerile legate de ceea ce citesc cu propriile cuvinte. Nu în ultimul rând, esențială este, cum spuneam și mai sus, selecția. Nu orice „ambalaj” cool înseamnă neapărat o carte bună. Aveți grijă să aibă acces la cărți cu teme care, pe lângă trezirea interesului, le vor sădi și niște adevăruri despre viață. Romanele care au ca eroi copii, animale, sau aventurieri curajoși și întreprinzători, vor avea mereu succes printre tinerii cititori. Drept să vă spun, cred că opere precum Black Beauty, Oliver Twist sau Căpitan la cincisprezece ani, de exemplu, pot redeștepta chiar și interesul adulților câteodată, iar dacă aceștia au inspirația de-a le recomanda copiilor,chiar de-a le citi împreună cu ei, vor descoperi că puștiului sau puștoaicei lor începe să-i placă felul în care sună o pagină întoarsă, în loc de una accesată.
Sursa foto: Wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*