M-am hotărât într-o seară, împreună cu câţiva prieteni, să ne urcăm într-un tramvai numit dorinţă şi să coborâm fix în lojile Odeonului.
Teatrul Odeon, printre primele teatre de top din Bucureşti, a lansat premiera spectacolului Un tramvai numit dorinţă pe data de 20 aprilie 2013. Titlul piesei are o rezonanţă destul de puternică în vremurile noastre datorită succesului de care s-a bucurat încă de la prima reprezentaţie, în cadrul teatrului Ethel Barrymore Theatre, din data de 3 decembrie 1947. Câţiva ani mai apoi, în 1951, a apărut ecranizarea acestei piese a dramaturgului american Tennessee Williams, în regia lui Elia Kazan, iar recent a ajuns şi pe scena teatrului românesc.
În general, piesele de teatru despre care auzi de la toată lumea din diverse motive, cărţile pe care le citeşte toată lumea, filmele la care se uită toţi prietenii tăi, ştii cert că la un moment dat va trebui să faci şi tu toate acestea şi te îndrepţi către materializarea acestui fapt cu cea mai pură curiozitate, iar de cele mai multe ori eşti plăcut surprins şi mulţumit de sine că ai ales să descoperi acel lucru necunoscut ţie până la momentul respectiv.
Pentru construirea acestei poveşti, Tennessee Williams a operat cu concepte psihologice pregnant problematice în epoca noastră şi net tipice pentru anumite tipologii de personaje. Blanche Dubois, personajul care mobilizează întreaga intrigă şi acţiune, este jucată de Rodica Mandache, o actriţă cu experienţă, care dând viaţă unui personaj dual, cucereşte atenţia şi mila spectatorilor, dar totodată dispreţul acestora, din cauza manipulărilor ei bolnăvicioase asupra celor din jur. Bătălia se dă între cele două surori: cea mare, care se amăgeşte într-un trecut iluzoriu, presărat de minciuni şi trăieşte într-un prezent aproape bovaric pentru condiţia ei de femeie trecută de prima tinereţe, şi mezina, care îşi iubeşte sora şi nu ar vrea să o rănească pentru nimic în lume. Acest cerc vicios între Blanche Dubois şi Stella, jucată de Crina Mureşan, pune o problemă esenţială în cadrul unei familii: graniţa dintre manipulare şi afecţiune. Stella şi Blanche sunt două femei pentru care balanţa poate înclina când în favoarea uneia, când în a celeilalte, iar momentele în care soţul Stellei, Kowalski, jucat impecabil şi atât de expresiv de către actorul Mihai Smarandache, încearcă să-i deschidă ochii soţiei lui cu privire la comportamentul surorii ei mai mari, aducându-i chiar dovezi (verbale numai, ce-i drept), sunt critice pentru ambele femei, cât şi pentru întreaga piesă. Aceste puncte de slăbiciune, însă, în care totul tinde să iasă la iveală, sunt de asemenea, cu măiestrie, estompate de afecţiunea oarbă a Stellei pentru Blanche şi marchează totodată tragica ei alegere de a intra în jocul bolnăvicios al surorii ei, care nu o duce pe Blanche în alt loc decât într-o excursie în Caraibe pentru bătrâni. Această femeie a luat, pentru a ajunge în casa surorii ei, un tramvai numit dorinţă, care la finalul destinaţiei i-a materializat visul şi a dus-o într-un loc pe care l-a idealizat toată viaţa.
Toate aceste aspecte, toată intriga şi acţiunea sunt puse în scenă cu succes, din punct de vedere profesional şi artistic, de către toţi actorii acestui spectacol, şi nu în ultimul rând de regizorul lor Dinu Cernescu.
Rămâne aşadar la alegerea cititorilor mei dacă vor dori să meargă să vadă acest spectacol de teatru şi să-şi dea şansa de a vizualiza din exterior anumite probleme şi aspecte psihologice ale comportamentului uman, pe care în viaţa de zi cu zi aproape că le ignorăm.
Sursa foto: Wikimedia.org
