de Bogdan Minuț
Cineva a spus într-un comentariu la articolul de săptămâna trecută că nu înţelege de ce am făcut atâtea trimiteri la Pink Floyd. „Am fost nebun dintotdeauna, ştiu că am fost nebun, ca majoritatea oamenilor. E foarte greu să explici de ce eşti nebun, chiar şi dacă nu eşti nebun”. Nu cred că e nevoie să spun că au fost o revoluţie în muzică, orice muzică, de la indie la pop şi rap; în general, cred că a judeca din punct de vedere critic o trupă/melodie/album presupune transcenderea noţiunii de gen, fără a o desconsidera total.
Acestea fiind zise, am ales acest album pentru ziua armonică a săptămânii pentru că duminică mi s-a reamintit de el. Pe 28 aprilie 1973 albumul a ajuns pe locul întâi în Billboard Top LPs & Tapes pentru ca apoi să rămână în topuri până în 1988. O coincidenţă frumoasă este că săptămâna trecută a fost numit cel mai bun album al anilor `70 de către utilizatorii ultimate-guitar.com.
Albumul începe cu o instrumentală, pe care probabil că deja o ascultaţi. Ritmul unei inimi care deschide tot spectacolul, ticăitul unui ceas, râsul nebunesc, zgomotul unei case de marcat sau al unui elicopter sunt exemple perfecte pentru conceptul de serendipity. Când asculţi Pink Floyd, nu trebuie să-ţi fie frică că te vor emoţiona. Piesa Breathe este o continuare a melodiei anterioare, peste care vocile lui Wright şi Gilmour devin preludiul unei elegii a banalităţii.
Trecând în fugă prin On the Run, unde psihedelismul este la el acasă, într-un aeroport, ajungem la Time. Începutul te bombardează cu alarme, pentru ca apoi să progreseze calm spre prima strofă plasată pe un ritm de funk. Versurile dau o notă melancolică şi chiar nostalgică în unele locuri, deşi melodia este un exemplu de allegro, vorbind despre trecerea timpului într-un mod extrem de sincer şi de puţin pretenţios, ce nu poate să nu stârnească sentimente profunde în oricine experimentează muzica. Piesa se întoarce apoi la acordurile de pe Breathe, schimbând versurile, un procedeu caracteristic pentru Floyd.
Clare Torry contribuie cu vocea ei fenomenală în piesa The Great Gig in the Sky. Probabil o să vă speriaţi de melodia aceasta explozivă, însă pe efectul ăsta se şi mizează: „There’s no lyrics. It’s about dying”(Waters).
Money este un hit. Money este o crimă. Când a apărut ca single a omorât cu sânge rece toate single-urile de până la el. Şapte optimi, „one of the most memorable classic bass riffs ever recorded”(Adrian Ashton), solo de saxofon, solo de chitară–pe scurt, fenomenal.
Nu cred că există strofă mai liniştită sau saxofon mai orgasmic în întreg repertoriul Pink Floyd decât în Us and Them. Dacă găsiţi, vă rog să îmi spuneţi!
Albumul întreg poate fi un cântec al omului îngropat în rutină, omul ce se află în zona întunecată a lumii. Au existat mereu oameni din această categorie, la fel cum există locuri pe lună ce nu au văzut lumina soarelui de milenii.
Ultimele piese revin în forţă, cu un nou instrumental, în orice culoare îl vrem, atâta timp cât e psihedelic şi două piese pe care mereu le-am văzut ca împreunate ce reinterpretează metafora lunii ca reprezentând sănătatea mentală a omului. Versurile au fost inspirate de starea mentală instabilă a lui Syd Barrett, fostul membru Pink Floyd. Muzica ne părăseşte grandios, concluzia albumului fiind că tot ce este sub soare este acordat perfect, însă soarele este eclipsat de lună.
Sursa foto: Wikimedia.org
