de Mihai Cîrjă
In fiziologia oricărei societăți există o serie de factori de control care îi asigură funcționarea, cum ar fi biserica, statul, bunele moravuri, conștiința individuală, legea, educația, cutuma socială etc. În România legea există pentru a fi ocolită, statul e un perpetuu conflict între guvernați și guvernanți, bunul simț e practicat de fraieri sau de cei mai săraci cu duhul, iar educația, în mod paradoxal – deși are ca obiect, prin învățământ, formarea de intelectuali, profesioniști – dincolo de aspectul informativ, de cele mai multe ori de partea formativă a scopului educațional, eșuează catastrofal; sistemul nostru de învățământ reușeste performanța de a scoate buni profesioniști imbecili social și cultural; mai mult decât atât, cum părinții sunt plecați în afară la muncă sau au aici în țară un job de care sunt legați cea mai mare parte a zilei, „cei 7 ani de acasă” sunt lăsați la voia întâmplării.
Așadar, rolul catalizator și de uniformizare al unor piloni sociali consacrați prin tradiția organizării socio-politice este unul lipsit de conținut. Pe cale de consecință, în lipsa unor supra-relații valorice susținute de dinamica socială, relații care să aibă un rol de pattern, să fie întipărite ca un reflex inconștient în conștiința publică, singurul reper eficient în conștiința colectivă – dar, și mai grav, în conștiința individuală – este oprobriul public sau, cum se spune în popor, „gura lumii”.
De multe ori, cuvintele spun mai mult decât au senzația că spun. Raportul dintre intenționalitate și efecte este unul psihologic. Gura lumii este, așadar, autoritatea supremă care se ocupă de atribuirea de semnificație unor fapte care, lipsite de un sistem de referință, necesită o ierarhizare. În absența unei axiologii apriorice faptelor, care să aibă rol prescriptiv și descriptiv, nevoia organică a conștiinței umane de judecăți de valoare și reflexivitatea conștiinței umane nasc o dialectică aproape românească, care se concretizează în părerea celorlalți.
Deși e totuși printre cele mai puternice resorturi ale moralei romanești, e criticabilă această formă de sancțiune populară. În primul rând, falsifică singularitatea individuală; deși opozabilitatea individ-colectiv este evidentă, conștiința individuală nu devine conștientă de sinele individual, ci doar de o parte a sinelui, acea parte care reușește să comunice în acel limbaj de utilitate comună. Astfel, conștiinșa individuală nu mai este locul celui mai înalt subiectivism, ci se transformă în reflexul existenței colective.
Statele vestice au reușit să se detașeze de acești piloni (biserică, paradigma organizării și funcționării statale) și să funcționeze moral, într-o progresie pragmatică a dezvoltării individului, care inițial se adaptează socialului, își dă silința să respecte legea (socială, morală, juridică), ajunge la conformitatea perfectă cu societatea, pentru ca, mai apoi, să fie deasupra ei, în sensul de conștiință subiectivă, care are capacitatea să fie propriul reper și să acționeze aproape în termenii propuși de Kant prin imperativul categoric.
Suntem mimetici până și în moravuri. Desigur, moravurile și bunul simț sunt niște convenții sociale. Paradigma etalonului social este relația de cauzalitate dintre sursa lui, scopul pe care îl are și efectele pe care le produce. Etalonul romanesc e unul negativ: NU fi ca X. Modelele noastre sunt negative prin excelență. Poate și pentru că antieroii au priză la public. Nu știm care e cel mai bun politician, cântăreț, afacerist etc. din România, pentru că gura lumii mereu îți spune ca cine să nu fii. Etalonul se crează prin minus-valoare. Dacă anti-etalonul e mai patetic, mai prost, mai penibil și mai jalnic decât subiectul, atunci e clar că subiectul devine o variație a pozitivului, a eroului. Totuși, la nivel arhetipal, nu există o sumă sau o imagine a tuturor variațiilor posibile; proiecția eroului nu e reificabilă, e doar partea imaginară, arbitrară a realului, deși, în mod normal realitatea ar trebui să fie o contingență a imaginii prin faptul de a tinde la aceasta.
Așadar, avem ca etalon negativ anti-eroi, ca etalon pozitiv non-eroi și, în mod inevitabil, omul de rând este eroul zilelor noastre. Ceea ce, nu știu de ce, dar se potrivește fizionomiei sociale romanești, nimbate de un idealism balcanic, unde eroul ori aparține mitului, ori cotidianului. Că nu îi vedem la televizor sau prin ziare, nu înseamnă că nu există – avem eroi sau role models, cum zic americanii, doar că trăiesc sub anonimat și îi poți întâlni zilnic, deghizați sub aparența unor oameni normali.
Sursa foto: Wikimedia.org
