Text & Foto: Bogdan Minuţ
Nu pretind că am să scriu un articol pertinent despre Pink Martini. Nu pentru că nu am băut niciodată un martini roz, ci pentru că aş fi atât de subiectiv încât mai bine să mă salvez printr-un stil puţin altfel. Alături aveţi o poză făcută în timp ce ascultam Splendor in the Grass, aşteptând pachetul de acasă pe strada Polizu. Student sau nu, viaţa în Bucureşti, vara, este un prieten foarte schimbător, pe de o parte te menţii în priză, pe de alta avem căldura…şi nu mai trebuie să spun nimic. Aşa că haideţi să ne relaxăm puţin pe o muzică ce sunt sigur că vă va emoţiona pe toţi.
Pink Martini este una dintre acele trupe care îţi dă dorinţa de a te lăsa de orice meserie ai avea, deoarece niciodată nu o vei putea face mai bine decât o fac aceşti muzicieni pe a lor. Această deziluzie odată cu spectacolul sonor al melodiilor contribuie la catharsis-ul specific muzicii bune. Termenul de trupă este unul care se aplică doar într-un sens mai larg acestei adevărate orchestre ce cuprinde cincisprezece muzicieni, mulţi dintre ei multi-instrumentiști; iar dacă tot am deschis subiectul, în catalogul instrumentelor găsim mult aer cald (trompetă, tromboane) şi foarte multe coarde (vioară, violoncel, contrabas, chitară şi harpă), un pian şi trei seturi diferite de tobe, asta pe lângă cele două voci principale şi cei şapte foşti membrii.
Elementul ce îţi atrage atenţia este polyglossia melodiilor din fiecare album luate separat. Deşi, bineînţeles, engleza predomină, trupa fiind de origine americană, regăsim melodii în italiană, spaniolă, franceză şi chiar japoneză. Acesta a fost probabil elementul ce i-a împins spre a face un album întreg în colaborare cu Saori Yuki, o cântăreaţă extrem de populară în Japonia.
Multe melodii au versuri haioase, altele sunt compuse cu un spirit ludic: în Oú est ma tête? solista se întreabă într-un mod ilar unde i-au dispărut capul, mâinile şi nasul; în But Now I’m Back, solistul încearcă (patetic) să poarte un dialog cu persoana iubită şi este susţinut într-un mod jucăuş de un cor.
Pentru mine, Pink Martini sunt o comoară din toate punctele de vedere. În acest cufăr găseşti elemente latino, elemente jazz, elemente clasice, elemente pop, elemente blues şi chiar rock, multă veselie, dar şi multă seriozitate în acelaşi timp – melodii precum Veronique ne reamintesc west-coast jazz-ul lui Chet Baker; melodii precum And Then You’re Gone ne reamintesc de pop-ul cu influenţe puternice latino din compoziţiile lui Pablo Beltrán Ruiz.
Vara este perfectă pentru a asculta compoziţiile acestor maeştrii ai muzicii contemporane, melodia Hang On You Little Tomato chiar fiind inclusă într-un top cu cele mai bune melodii de ascultat vara, cei de pe site-ul respectiv menţionând că Pink Martini arată cum noua şcoală de jazz rămâne fidelă rădăcinilor mai vechi ale acestui gen.
Sursa foto: wikimedia.org
