de Alex Szollo
Cu siguranță, Biserica a avut, are, și va continua să aibă o influență extrem de puternică asupra vieților enoriașilor. De când există, a avut grijă să își facă simțită prezența, în așa fel încât să fie imposibil de ignorat. Și-a lăsat amprenta pe istoria omenirii, reușind să stârnească reacții din cele mai puternice și concentrându-se mereu pe transmiterea cât mai clară a unui mesaj. Însă, cu timpul, după părerea mea, și nu cred că sunt singurul care are această opinie, Biserica a început să se îndepărteze tot mai tare de mesajul original al lui Iisus, pe care toate bisericile spun că îl transmit cu devotament. Întrebarea pe care mi-o pun tot mai des este una care cred că ar trebui să preocupe pe oricine se declară interesat de spiritualitate: care este adevărata putere a Bisericii? Fiecare sărbătoare mare ne pune în fața aceluiași tablou cu mulțimi care se revarsă spre locurile de rugăciune, și de peste tot răsună chemări pentru a ne apleca spre cele sfinte cu ceva mai mult suflet. Și totuși, se întâmplă de foarte multe ori să vedem știri care nu îi prezintă pe liderii bisericilor în cele mai onorante ipostaze, ci în ipostaze opulente, sau – să o spunem sincer – depravate. Sau să mergem, „ca tot omul”, vorba românului, la biserică, și să observăm cu neplăcută surprindere că unii enoriași numai cu gândul la cele ale Domnului nu sunt, preocupați fiind să se îmbrâncească printre înjurături ca să ajungă mai în față, sau să șușotească aprins despre cu totul altceva, în loc să asculte preotul. Și atunci ce se alege de vorbele lui Hristos, care spunea simplu, dar extraordinar de profund: „Unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu?”. Ce rost mai are să intrăm în biserică pentru a ne ruga, dacă ne rupem mâinile și picioarele în drum spre intrare? Mai acționăm și atunci în numele Lui? Oare acei predicatori, care tună și fulgeră, aproape scoțând flăcări pe ochi, cu pumnii în aer, aidoma unor zeloți, vorbesc tot în numele Aceluia care Și-a făcut cea mai puternică armă din a întoarce obrazul? Să fie adevărata putere a Bisericii, indiferent de confesiune, cea trâmbițată? Sau să fie reprezentată de acei credincioși care preferă să tacă și să se roage, întruchipând ceea ce vor să vadă în lume, prin felul de a gândi și de a se comporta în preajma semenilor? Să fie puterea impusă prin teamă sau să iasă în evidență puterea celor care merg siguri pe ei înșiși pe drumul credinței, fără a tulbura pe nimeni?
Consider că este esențial ca toți cei care se declară credincioși să conștientizeze faptul că Hristos Și-a întemeiat Biserica pe un principiu extrem de simplu: speranță. Iar speranța nu crește decât dintr-un suflet deschis. Așadar, înainte să vă îndreptați inima spre Biserică, faceți-vă Biserică din inimă!
Sursa foto: wikimedia.org
