Prin prisma absurdului – „Procesul” lui Kafka

În urmă cu câteva săptămâni mi-am făcut curajul să citesc Procesul de Kafka. În urmă cu câţiva ani am citit şi Metamorfoza. Nu ştiu dacă am reuşit să o înţeleg per total, pentru că eram mai mică, însă mi s-a părut ok. Procesul pe de altă parte mi s-a părut destul de dificil de citit. Eu, trebuie să admit că spre sfârşitul cărţii am tras de mine ca sa o termin. Ori nu am avut pregătirea necesară să o citesc, ori este o carte într-adevăr dificilă. Nu mi-a plăcut, recunosc. Nu ştiu exact de ce nu mi-a plăcut. M-am gândit că probabil este din cauză că nu mi-a plăcut personajul principal. Dacă l-aş fi cunoscut în viaţa reală, probabil că de fiecare dată când l-aş fi întâlnit i-aş fi tras o palmă peste faţă. Fiecare preocupare pe care o avea, fiecare gând, fiecare acţiune pe care o făcea era complet diferită faţă de ce aş fi făcut eu.

În carte este vorba de Joseph K., un procuror renumit (cel puţin aşa se considera el), care era prins în rutina vieţii. Nu făcea nimic ieşit din comun, nu era violent, nu avea vicii, un om cât se poate de banal, din câte aş putea spune. Era irascibil întotdeauna şi îi dispreţuia pe toţi. Ei bine, într-o dimineaţă acest Joseph K. descoperă că este arestat, fără să afle motivul arestării.

Ce m-a enervat în primul rând a fost faptul că până în ultimul moment, personajul este convins că e ţinta unei farse proaste şi că acest proces se va rezolva de la sine. A întrebat de câteva ori, pe ici pe colo, nu a primit niciun răspuns, însă nu mi s-a părut că şi-a dat prea mult interesul.

Apoi este convins că se poate apăra de unul singur în faţa judecătorului. Eu nu am găsit logica în asta. Cum să te aperi personal când tu nu ştii legea şi nici măcar de ce eşti acuzat, pe deasupra? Este ca şi cum ai suferi de o boală foarte gravă, şi tu vrei să te operezi singur fără absolut nicio cunoştinţă medicală,. Mi se pare absurd. Nici măcar nu îşi caută avocaţi. Tatăl lui îi găseşte un avocat, un vechi prieten de-al său. Iniţial K. nici nu vrea să îl viziteze. Totuşi se lasă convins să se ducă. Acolo tatăl şi avocatul încep să discute diverse. K., plictisit de discuţia lor, se duce după servitoare (şi amanta avocatului) şi petrece câteva momente distractive cu ea, în biroul avocatului. Păi, scuză-mă, eşti plictisit că nu se vorbeşte despre procesul tău imediat cum intri în cameră, faci ceva în privinţa asta. Este în interesul tău. Nu era interesul avocatului şi nici al tatălui, atât cât era interesul lui.

Nu se duce la interogatoriile obligatorii pentru judecată, ştiind că acest lucru era în defavoarea lui, îi face avansuri soţiei unui funcţionar de la judecătorie (care era în acelaşi timp şi amanta judecătorului care îi judeca lui procesul), nu caută să citească nicio carte despre lege, renunţă la avocat (pentru că nu era mulţumit de el, dar nici nu caută altul), se împrieteneşte cu diverse persoane (un pictor, soţia funcţionarului) care nu îl pot ajuta să se apere în proces şi lipseşte de la toate demersurile făcute înaintea procesului. Se gândea într-una la proces, dar nu făcea nimic. Indiferenţa şi inerţia lui m-au scos, la propriu, dn sărite.

Am ajuns la concluzia că opera este despre o situaţie absurdă şi un personaj cu un comportament absurd. Pe de-o parte el este o victimă a societăţii în care trăieşte. Să fii acuzat pe nedrept, pentru o faptă care nu îţi este dată în cunoştinţă, este absurd. Însă şi comportamentul lui extrem de apatic mi se pare absurd pentru situaţia în care se află. El considerându-se nevinovat, se aşteaptă ca procesul să se termine de la sine, fără ca el să se implice.

Nu ştiu dacă siutaţia dată în carte poate fi caracteristică şi pentru situaţia societăţii din prezent. În carte se vorbeşte foarte mult despre o Lege, care nu poate fi pătrunsă şi înţeleasă cu adevărat. Nu ştiu dacă se referă la o lege, ca ordine a lucrurilor şi a felului în care funcţionează societatea sau o lege judecătorească, având în vedere că pe vremea lui Kafka trebuia să ai ceva bani să cunoşti legea şi nu orice om avea posibilitatea să o studieze.

Pe de altă parte, conform unei povestioare din Scriptură relatată de un personaj din carte, morala cărţii poate fi faptul că oamenii nu vor reuşi niciodată să îşi facă dreptate doar aşteptând la Uşa Legii. Trebuie să o forţeze un pic. Ceea ce K. nu a făcut. El s-a dus în faţa Uşii şi a aşteptat să i se deschidă. Şi nu a înţeles acest lucru nici după ce a auzit povestioara. El nu a înţeles că dacă i s-a făcut o nedreptate, acea nedreptate nu se rezolva de la sine, ci trebuie să demonstreze cu ajutorul cuiva care cunoaşte legea, că este nevinovat.

Poate sunt ignorantă prin faptul că nu am reuşit să apreciez cartea unui scriitor destul de renumit. Oricum nu cred că sunt în măsură să îi critic cărţile. Ceea ce pot spune despre ea este faptul că reprezintă o adevărata provocare. Nu este genul de carte pe care să o citeşti pe nerăsuflate până la capăt. Nici măcar nu are un limbaj greu, însă ai nevoie de o răbdare de fier să o parcurgi. Iar în al doilea rând cred că trebuie să ai un bagaj minimum de cărţi citite ca să poţi să o citeşti, pentru că una este să citeşti şi alta este să o înţelegi.

Raluca Bobei

Sursa foto: wikimedia.org

Related posts:

Game of Thrones sau excelența prin atipic 360 se traduce prin carieră Religia prin reducere la absurd Grecia prin ochii mei