Nu știu cum se mai raportează azi oamenii la patriotism, dar, în secolul trecut, era sinonim cu eroismul. Ceea ce nu mă face să mă simt mândră și nu-mi trezește vreo emoție înălțătoare.
Într-o societate în care statul nu îți oferă prea multe, patriotismul eroic devine lipsit de sens. De ce să lupți în război pentru un stat care te trădează? De ce să-ți dai viața pentru țară, când până la urmă, poate că jocurile sunt făcute la un nivel mai înalt și că orice ar fi, tu – simplu pion pe tabla de război – nu contribui, de fapt, cu nimic la evoluția statului?
Războiul era ceva obișnuit secolul trecut. S-au pierdut vieți – care, poate dacă n-ar fi luptat în război ar fi contribuit la dezvoltarea societății prin muncă fizică sau intelectuală – s-au distrus suflete de mame, de soții, de fii. S-au distrus edificii și simboluri clădite cu ani de trudă și de sacrificii. Și cel mai rău e că oamenii acceptau asta ca pe o lovitură a sorții. Nimeni nu se simțea nedreptățit decât de soartă, sau, mai rău, de Dumnezeu, fără să conștientizeze că, până la urmă, războiul e adus de oameni.
Nu înțeleg războaiele. Cantitățile industriale de petrol, de aur, de orice se presupune că ajută societatea prin creștere economică, nu compensează pentru viețile soldaților care-și pierd viața, pentru traumele celor care supraviețuiesc, sau pentru civilii care sunt uciși în propriile case, pe străzile patriei față de care sunt devotați! Poate că nu înțelegeți rostul temei, în condițiile în care nu ne simțim amenințați de un asemenea conflict, dar trebuie să recunoaștem că războiul încă există și ar trebui să ne așteptăm la orice, pe termen lung.
Dacă ar fi cazul, nu aș merge la război. Aș fugi, aș dezerta, m-aș ascunde. Puteți să-mi spuneți trădătoare, dar refuz să-mi risc viața pentru ceva în care nu cred.
Hai să ne promovăm valorile, să purtăm însemnele țării, să ne cântăm folclorul, să ne respectăm tradițiile – așa să fim patrioți.
