de Alexandra Savu
Nu mai ţin minte când am fost ultima oară la biserică, însă am în memorie un moment din liceu când eram la ţară, la bunici, şi am mers la slujbă cu bunica şi mătuşa mea. Am stat la slujbă până la sfârşit (căci ratasem începutul) special pentru a ne mirui. Deşi începusem să rup legăturile mele religioase, încă puteam să simt acea senzaţie de fascinaţie şi supunere care mă cuprindea atât de puternic atunci când eram mai mică.
Am ascultat fără răbdare slujba, ca la sfârşit să ne punem cu toţii la coadă pentru a trece prin faţa preotului ce urma să ne ungă cu mir pe frunte. Stând la coadă, bunica îmi strecoară 2 lei: „Pentru ce ?”, „Ca să dai la preot când ajungi în faţă, mamă. Că aşa se face.” Îi dau înapoi, insist, dar nu am avut cu cine mă târgui. În final nu mai ştiu exact dacă i-am “strecurat” sau nu preotului cei 2 lei.
Momentul acela nu a fost nou pentru mine, încă de mică mă trimiteau în stânga altarului cu un pomelnic ce „ascundea” o anumită sumă de bani. Am observat, de asemenea, că sumele modeste date de ai mei erau uneori întrecute de ale altora. Mă întrebam de ce e nevoie să dăm bani la biserică şi cu ce afectează suma asta pomelnicele pe care le înmânam timidă preotului. Nu mai sunt sigură de răspunsul primit, dar eu ţin minte asta: cu cât dădeai mai mulţi bani cu atât se concentra mai mult preotul pe pomelnicul tău.
Pe foile alea scriau ai mei numele celor apropiaţi în ordinea importanţei (apropierii). Aceste nume urmau să fie pronunţate de către preoţi şi probabil urmau să se roage pentru numele de pe hârtie. Nu ştiau exact pentru cine se roagă, pentru că trebuiau puse doar numele mici, nu şi cele de familie, Dumnezeu trebuie să fi ştiut despre cine e vorba, oricum.
Acum că am mai crescut mi se pare trist faptul că la un moment dat îmi era ruşine că noi dădeam atât de puţini bani la biserică. Acum, când văd preoţi ieşind din maşini scumpe, aurul din biserică, banii daţi la diverse ceremonii sfinte şi multe altele, nu pot fi împăcată cu gândul că oamenilor le este măsurată credinţa în funcţie de câţi bani lasă în biserică. Am ajuns să urăsc momentele în care preotul vine acasă să sfinţească înainte de sărbători. Urăsc faptul că deşi ai mei abia răzbat cu banii, îi văd cum încă îl plătesc pe acest „slujitor al Domnului” pentru faptul că ne „sfinţeşte” casa.
Oricât m-aş abţine să nu judec lucrurile sfinte, şi anume obiceiurile şi superstiţiile legate de biserică, nu reuşesc. Superstiţii şi obiceiuri ce astăzi sunt luate drept reguli imposibil de încălcat. Ceea ce trebuia să fie un lăcaş de cult, de rugăciune, de regăsire şi autocunoaştere este de fapt o afacere. Din păcate natura umană are cusurul de a strica şi cele mai frumoase mere.
Singurul scop al bisericii, pe care eu îl observ, este identic cu cel al unui agent comercial. Fascinaţia oamenilor se transformă în admiraţia grandiozităţii clădirii bisericii, iar supunerea devine frică, frica de a nu avea „o pilă” bună pentru lumea de dincolo, frica inutilă creată de ruptura dintre preceptele morale şi interesele oamenilor. Cumva instituţia bisericii a reuşit să se ridice pe un piedestal de aur, săpând o prăpastie între scopul divin şi scopul propriu. Deşi această instituţie readuce aminte de modestia, smerenia şi cumpătarea lui Iisus, ea însăşi uită, mereu şi mereu, aceste calităţi.
Sursa foto: wikimedia.org
