de Ioana Tomescu
La ora actuală, există două explicaţii pentru lipsa de implicare a tinerilor în procesul electoral. În primul rând, există o categorie de persoane interesate de politică şi care au dorinţa de a se implica, însă se lovesc de faptul că nu există niciun politician pe care să-l considere demn de a le merita votul. În al doilea rând, există acele persoane care, din indiferenţă sau pentru că s-au săturat de promisiunile deşarte ale clasei politice, refuză din tot sufletul să se (mai) implice, în orice fel, în tot ceea ce are legătură cu politica.
În textul de faţă, mă voi referi doar la primul caz, urmând ca pe al doilea să îl abordez într-un viitor apropiat.
Am scris pe scurt despre acest caz şi în articolul anterior. O să merg puţin mai departe cu explicaţiile. Aşadar, pornesc de la ipoteza că cetăţeanul cu drept de vot alege un candidat „după chipul şi asemănarea sa”. Astfel, un socialist votează cu un socialist, un liberal ţine cu un liberal, un creştin alege un candidat care susţine valorile familiei, tradiţia, credinţa etc. Presupunem atunci că un votant tânăr ar vrea să aleagă un politician tot tânăr şi începe să caute candidatul ideal. Partea bună e că partidele au organizaţii de tineret, astfel că tânărul votant ar avea, teoretic, din ce să aleagă. Partea proastă e că atunci când realizezi cine sunt membrii organizaţiilor de tineret pe care mai marii partidelor i-au promovat de-a lungul timpului, începi să-ţi pui mâinile în cap, să-şi faci cruci şi cu limba sau, cazul extrem, cauţi să emigrezi într-o altă ţară. Dau câteva exemple:
Elena Băsescu (34 de ani). De la Organizaţia de Tineret a PDL, a ajuns europarlamentar în anul 2009. Celebră pentru aforismul „Poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri” şi pentru episodul în care a vorbit în Parlamentul European despre Arctica, şi exploatarea hidrocarburilor din zona respectivă și calota glaciară, toate acestea în timpul unei dezbateri despre pescuit.
Nicolae Bănicioiu (35 de ani). Poate nu foarte cunoscut publicului larg, deşi la ora actuală este deputat, ba chiar şi ministru. Ba chiar a condus două ministere la viaţa lui. A fost şi şef peste Organizaţia de Tineret a PSD până în toamna lui 2013, iar undeva prin iarna lui 2012 a fost audiat într-un dosar intitulat „Sex cu minore”. La scurt timp după audieri, a ajuns, ca o ironie a sorţii, ministru al… Tineretului şi Sportului.
Monica Iacob-Ridzi (37 de ani). Unul din multele cazuri de politicieni „turmentaţi” care, de-a lungul carierei politice, au luat-o când pe dreapta (în cazul de faţă, PD/PD-L), când pe stânga (în cazul de faţă, PP-DD). A reuşit să-şi adauge în CV şi o vizită la DNA, acuzată fiind de abuz în serviciu, de pe vremea când era ministru al Tineretului şi Sportului. Cinci ani de înschisoare cu executare, însă decizia nu e definitivă.
Victor Ponta (41 de ani). Cred că în cazul lui e suficient să-i scriu doar numele, fără să-i mai detaliez „performanţele”.
Iar lista poate continua.
Acum ceva timp am dat peste un articol, intitulat „Cei 22 de tineri politicieni pe care merită să pariaţi”. Am studiat lista cu atenţie şi am constatat că, exceptând trei-patru nume, cei menţionaţi în text pot fi împărţiţi în trei categorii: cei care au eşuat lamentabil în a-şi crea o reputaţie bună, cei pe care lumea îi ştie în prezent doar după nume, fără să fi realizat ceva notabil, şi cei care în prezent nu mai sunt în atenţia publică sub titulatura de „om politic” (iar unii nu mai sunt în atenția publică deloc).
Tot aud, în discuţiile pe care le port cu diverşi oameni, despre cât de important este ca în politică să îşi facă apariţia cât mai mulţi politicieni tineri, dornici să reconstruiască ţara, să dea o altă faţă clasei politice, pregătit să mobilizeze electoratul până acum indecis etc. Mi se pare trist, dacă nu cumva chiar deprimant, să văd că peste 90% dintre politicienii tineri care încep să-şi facă sau şi-au făcut deja un nume sunt pe cale să devină sau sunt deja o copie fidelă a „dinozaurilor” care i-au propulsat pe scena politică.
