Ieri, pe 14 februarie, la primele ore ale dimineții, am mers cu o prietenă la un control medical. Ne-am urcat în metrou şi ne-am așezat pe scaune, într-un vagon vechi și colorat cu tot felul de inscripții. Oamenii erau liniștiți, somnoroși, unii citeau, alții se gândeau cine știe unde, era o atmosferă cam monotonă pentru o zi de 14 februarie. Adevărul e că și mie îmi era cam somn și, la un moment dat, chiar nu mai eram atentă la ce se întâmplă în jur. După câteva stații, în metrou s-au mai urcat nişte oameni. În scurt timp, prietena mă face atentă:
– Auzi, uită-te la băiatul ăla, ce față are cu trandafirul în mână!
– Nu-l văd. Și, oricum, ce poate fi atât de spectaculos la un băiat cu un trandafir în mână?
– E acolo, pe scaunul din stânga. Vorbesc serios, e amuzant. Uită-te cum arată!
Și m-am uitat. Era un tânăr chipeș, de vreo 17-18 ani, îmbrăcat foarte elegant, inclusiv cu papion la gât. Era la patru ace, parcă abia ieşit… de sub mașina de călcat. Avea părul aranjat și un ceas la mână, la care se uita din două în două minute. Probabil că să nu voia să întârzie. În mână ținea un trandafir roșu. Era clar că îl chinuia această postură și că nu făcea parte din stilul lui, dar se străduia să fie perfect.
E adevărat că fetelor, femeilor, le plac bărbații chipeși; și cei îmbrăcați asortat, iar dacă mai au și o floare în mână… cum să spui altceva decât „da”?
„Da”, dar pentru cât? Și cum? Și pentru ce?
Sunt întrebări asupra cărora o să încerc să mă aplec în alte articole. Acum, aș scrie doar atât: dragostea este un dar de la Dumnezeu pe care, dacă omul îl folosește fără să țină cont de Dumnezeu, îl va pierde. Așadar, nu cred deloc în „casual dating” ori „casual relationship”, oricât de interesante ar părea. Eu sunt convinsă că familia este spațiul firesc al dragostei dintre bărbat și femeie. Și asta nu doar din punct de vedere social, cultural etc., ci, mai ales, din punct de vedere al veșniciei. În familie se învață iubirea, familia este o „anticameră” a Raiului, un loc în care fiecare se poate sfinți.
Familia nu este menită să fie o banalizare a iubirii, ci cel mai puternic catalizator al ei: „Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Unirea deplină între un bărbat și o femeie corespunde unei iubiri desăvârșite și e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilități de satisfacere sunt limitate și care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă și veșnic nouă în capacitatea și imaginația ei de autodăruire” (Pr. Dumitru Stăniloae).
Nu știu care este drumul în viață al acelui tânăr și al prietenei lui. Nădăjduiesc că l-au primit pe celălalt ca un dar adus de Dumnezeu în viața lor și că se comportă unul cu altul ținând cont de asta. Mai jos este istoria, puțin hazlie, a unui astfel de dar:
O tânără voia să se căsătorească și nu-și găsea alesul. Într-o zi, i-a spus bunicii durerea inimii ei, iar aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania și i-a spus să se roage 40 de zile, dar să aibă grijă, că sfântul din icoană e cam glumeț și face adeseori minuni hazlii.
Tânăra a luat icoana, a mers acasă, a aprins candela și a început să se roage. Când s-au împlinit cele 40 de zile, tânăra s-a supărat pentru că situația ei nu se schimbase, așa că s-a dus la icoană și a spus: „M-am rugat atât de mult timp și tu nu ai vrut să mă asculți, așa că eu nu mai am nevoie de tine!”, apoi a luat icoana și a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puțin timp, a bătut cineva la ușă. Când a deschis, fata a văzut un tânăr cu capul spart și fața plină de sânge, care i-a spus: „Mă iertați de deranj, dar mi-a căzut această icoană în cap și, văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.
Tânăra și-a cerut iertare și l-a invitat să intre, să se spele și să-l bandajeze. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl chemă, iar tânărul i-a spus că se numește Anania. Tânăra l-a rugat să mai treacă și în ziua următoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi, venind de mai multe ori să facă acest lucru, cei doi s-au împrietenit și apoi s-au căsătorit.
Forma acestui dar este mai neobișnuită, dar esența întâmplării este cea comună: o familie care te împlinește este un dar de la Dumnezeu, care trebuie cultivat cu multă atenție și perseverență. Un dar care conduce către Rai – Împărăția Iubirii.
[…] Citeşte restul articolului pe GEN90 […]